Dificultatea experienței rușinii

Din toată paleta largă a emoțiilor umane, poate cea mai greu de trăit, cea mai greu de simțit pe propria piele este rușinea. Literatura psihanalitică spune că, inconștient, psihicul uman este capabil să facă eforturi uriașe pentru a nu simți rușine: plecând de la a înlocui rușinea cu orice altă trăire afectivă mai acceptabilă (furie, frică, amorțire, depresie, tot soiul de fobii sau nevroze) și ajungând, în cazurile cele mai grave, până la autodistrugere (fizică sau simbolică).

Restul emoțiilor se referă la raportul dintre sinele care simte și un obiect exterior. Oricât de dureroase ar fi, în general ele pot fi tolerate din acest motiv. Ruşinea, în schimb, este o atitudine a sinelui față de sine însuși. Mai mult, este o atitudine negativă a sinelui față de sine însuși. Strâns înrudită cu vina, dar diferită într-un mod esențial: în timp ce vina este o atitudine negativă față de un gest sau un comportament propriu (”am făcut ceva rău sau greșit”), rușinea este respingerea unei trăsături proprii, sau chiar a propriei persoane în întregime (”eu însumi sunt rău sau greșit”). 

Rușinea este un fel de autodescalificare din statutul de ființă umană care are o anumită valoare, care merită din partea celorlalți suport: respect, atenție, înțelegere, iertare, iubire chiar. Când o persoană experimentează rușinea, este pentru că ori percepe în mod real ori își imaginează o lipsă de suport a întregii sale ființe din partea celorlalți. În același timp, își retrage propriul sprijin de sine, provocând o rupere internă. Ca și cum se lasă pe sine însuși în pom, și pomul în aer. 

Tocmai de aceea, rușinea se asociază cu retragerea, cu ascunderea, cu acoperirea ochilor sau coborârea privirii. Rușinea înseamnă ruperea legăturilor cu ceilalți, și mai ales cu sine. Persoana rușinată se retrage din experiență, se retrage din contactul vizual și emoțional cu ceilalți - deși chiar acest contact este, atunci când e autentic, tratamentul pentru rușine. Tocmai în acest lucru constă caracterul paradoxal al acestei emoții complicate: rușinea se vindecă prin intimitate sau apropiere sufletească, dar tot rușinea este cea care împiedică persoana să poată accepta contactul emoțional autentic. 

Ruperea legăturilor cu sine duce la o înstrăinare de propria persoană. Experiențe proprii, dorințe, sentimente, scopuri de viață, tot ce declanșează rușinea va fi trecut în zona necunoscută și neconștientizată a ființei, chiar cu prețul neîmplinirii personale. Și nu doar lucrurile care ne trezesc rușinea vor fi ținute în afara conștiinței, ci, în anumite cazuri, chiar rușinea însăși. Pentru că există și o rușine de rușine, sau frică de rușine, fapt care îngreunează și mai mult atingerea acestei zone dureroase a personalității și, eventual, vindecarea ei.

De ce terapie psihologică și nu medicamente?

Gândul că am putea să rezolvăm dificultățile sufletești doar printr-o pastilă luată zilnic sună foarte atrăgător pentru mulți dintre noi. Mai ales acum, în era tehnologiei, când mirajul progresului științific compromite încrederea în posibilitățile firești ale ființei umane de adaptare, evoluție și auto-vindecare. 

În multe domenii tehnologia ne-a întrecut atât de mult înzestrările naturale - vorbim la distanță, zburăm, ne deplasăm cu viteze uriașe, ne înlocuim organele stricate - încât avem tendința să ne livrăm cu totul, ca niște copii neajutorați, acestei noi forțe supranaturale. Ne-am creat un alt zeu atotputernic în mâinile căruia ne încredințăm viețile zilnice, corpurile, speranțele, viitorul. 

Acoperit de avalanșa de informații exterioare, progresul nostru intim trece neobservat de noi și cei din jurul nostru. Faptul că în fiecare zi, treptat, evoluăm - dobândim experiență, ne adaptăm, învățăm despre noi și despre ceilalți, rezistăm greutăților - devine insignifiant. Dar tocmai îndepărtarea de natura vie din noi este, de multe ori, o cauză a tulburărilor emoționale pe care le trăim. 

Credința că o pastilă ne poate echilibra interior este simptomul abandonului de sine. Este ca o pierdere a ultimei redute: ”mă predau, pentru că nu eu sunt stăpânul lumii mele interioare”. Cu o astfel de atitudine, orice medicament nu este decât o soluție temporară: odată întreruptă folosirea lui, dificultățile revin cu aceeași forță. 

Medicația își are sensul atunci când reprezintă doar un sprijin, nu soluția definitivă. Ea nu îți rezolvă relațiile, nu te ajută să înțelegi cine ești și ce vrei să faci cu viața ta, nu îți oferă insight despre motivele pentru care continui să faci lucruri despre care știi că sunt rele pentru tine. Și, poate cel mai important dintre toate, nicio pastilă nu are puterea să te reconecteze cu miracolul zilnic al propriei vieți psihice, cu micile ei câștiguri permanente, cu incredibila putere a empatiei, cu profunzimea căldurii pe care o simți atunci când te întâlnești în mod autentic cu cineva. 

Fapte si mituri despre depresie

Mituri: 

1. Munca învinge depresia. 

În realitate, munca exagerată poate fi semn de depresie, în special în cazul bărbaţilor.

2. Nu este o boală reală.  

Depresia este o problemă medicală serioasă, dar încă este confundată cu tristeţea. Dovezi biologice ale existenţei ei pot fi văzute în nivele anormale ale activităţii creierului. De asemenea, substanţele esenţiale care transportă semnalele între nervi sunt în cantităţi dezechilibrate la cei cu depresie.

3. Despresia este auto-compătimire. 

Cultura noastră admiră oamenii puternici, care fie nu își arată, fie nu își conștientizează emoțiile, şi îi respinge pe cei care par slabi. Depresia chiar este o problemă medicală, care nu are legătură cu concepte populare ca ”personalitate puternică” sau ”tărie de caracter”.

4. Ajutor înseamnă medicamente pe viaţă. 

În ciuda nebuniei cu “generaţia Prozac”, medicamentele sunt doar o parte din instrumentele de tratament. Studiile arată că psihoterapia este foarte eficientă pentru depresie, oferind rezultate care se mențin pe termen lung. Spre deosebire de pilule, psihoterapia nu are niciun efect secundar neplăcut.

5. Oamenii cu depresie plâng în continuu. 

Nu mereu. Unii oameni nu plâng sau nu se arată trişti când sunt deprimaţi, în schimb sunt “goliţi” emoţional şi se simt fără valoare şi nefolositori.

6. Depresia face parte din procesul de îmbătrânire. 

Mulţi oameni trec prin procesul de îmbătrânire fără să devină deprimaţi. Însă când apare depresia, ea se manifestă sub forma unor simptome vagi: mâncarea nu mai are gust, durerile se agravează, apare insomnia.

7. Vorbitul înrăutăţeşte lucrurile. 

Dimpotrivă, sunt multiple forme de psihoterapie care dau rezultate palpabile.

8. Adolescenţii sunt prin natura lor nefericiţi. 

Deşi mulţi adolescenţi au schimbări de dispoziție şi se arată atrași de “partea întunecată” a vieții, tristeţea prelungită, iritabilitatea, neplăcerea în activităţile odată preferate, apariţia bruscă a notelor  mici  nu sunt de trecut cu vederea.

Fapte dovedite:

1. Oricine poate suferi de depresie. Depresia este de 2 ori mai des întâlnită la femei decât la bărbaţi, dar poate doar pentru că femeile sunt mai dornice să caute ajutor. Este de obicei sesizată începând cu post-adoloscenţa, dar un episod poate să apară la orice vârstă. Experienţele prin care trecem pot declanşa depresia sau ea poate aparea din senin.

2. Bărbaţii cu depresie sunt greu de recunoscut. Asta pentru că bărbaţii nu sunt obişnuiţi să vorbească despre sentimentele lor şi unii bărbaţi cu depresie nu par trişti sau căzuţi. În schimb, ei se arată ca fiind iritabili, furioşi sau agitaţi. Sau se refugiază în alcool şi droguri.

3. Apare gradual, pe nesimţite. Un tip de depresie, numită distimie, poate dura ani de zile ca boală cronică şi pe nesimţite îi erodează celui care suferă relaţiile şi cariera.

4. Istoria familială nu e destin. Chiar dacă cei din familia personală au suferit de depresie, nu vei suferi şi tu în mod obligatoriu, deşi există o predispoziţie în această direcţie.

5. Nu orice tristeţe este depresie. Unele evenimente din viaţa provoacă tristeţe sau dezamăgiri dar nu devin depresie clinică. Este normal să apară durerea după moartea cuiva drag, după divorţ, după pierderea job-ului sau aflarea unui diagnostic de boală serioasă. Un indiciu de identificare a nevoii de tratament: tristeţea este constantă, zilnic, şi pe parcursul întregii zile.  (www.webmd.com)

Ne poți contacta:

Florentina Lăscuț – Psihoterapeut Gestalt

Telefon: 0728 100 912,

E-mail: lascutflorentina@yahoo.com

Monica Manu – Consilier Terapie Cognitiv-Comportamentală

Telefon: 0745 152 808,

E-mail: manumonica08@gmail.com

Sindromul vindecării spontane cu cartea de vizită a terapeutului în mână

”Nu știu de ce n-am făcut asta mai devreme” a spus un client, la a doua ședință de consiliere psiho. Cuvinte foarte diferite de cele cu care a deschis prima noastră întâlnire. Îmi spusese atunci că i se pare că a venit degeaba, realizând pe drum că nu are de fapt probleme, că se simte bine, capabil de orice provocare. 

Și nu e un caz unic. Sunt cercetări care arată că peste jumătate dintre cei care intenționează să intre în cabinetul unui psiholog renunță chiar înainte de prima întâlnire. (Restul de până la două treimi abandonează prematur, după două, trei sedințe.) 

Îi spun, în glumă, ”Sindromul vindecării spontane cu cartea de vizită a terapeutului în mână”. (Un nume mult prea lung, nu s-ar califica nicicând pentru un manual de diagnostic.) Și nu pot contesta că, uneori, chiar asta se întâmplă. Plasticitatea extraordinară de care poate da dovadă ”psyche” face posibile și astfel de miracole. 

Privind celelalte cazuri există, în literatura psiho, nenumărate ipoteze. Odată, că schimbarea provoacă oarecare spaimă și-n orice caz e incomodă. Apoi, ne vine greu să ne deconspirăm în fața altora și încă și mai greu să ne cunoaștem pe noi înșine. O minimă responsabilitate pentru cum actionăm nu vine întotdeauna la îndemână. În topul listei: ne este teamă că vom părea ”nebuni” în ochii proprii sau ai anturajului, ne este rușine sau penibil să admitem că ne-ar prinde bine un ajutor. Situația pare gri dar, pentru mine, tabloul este incomplet până aici.

Momentul acela în care, indiferent din ce motiv, îți spui că te descurci și singur este momentul în care, fără să-ți dai seama, ai apelat la reziliența ta, ți-ai activat resursele de a face față și tendința naturală către echilibru. Vezi soluții la care nu te-ai gândit până atunci, îți amintești că poți să apelezi la prieteni, găsești în tine rezerve de speranță.

Când inconfortul de-a apela la psiholog îți schimbă perspectiva asupra vieții astfel încât te vezi stăpânul și nu datornicul problemelor tale, profită din plin de acest moment. Păstrează, conștientizează acea trăire, și vei surprinde ce înseamnă experiența vindecării, echilibrul pe care-l căutăm și în ședințele de terapie. 

Și dacă observi, în timp, că îți e greu să iți păstrezi această perspectivă, dacă constați că vechile bătăi de cap revin și tu nu mai găsești resurse să le pui la locul lor, recheamă experiența rezilienței tale, devino conștient că poți și singur și.. fă o vizită la psiholog. E un paradox, știu, dar funcționează.

Ne poți contacta:
Florentina Lăscuț – Psihoterapeut Gestalt
Telefon: 0728 100 912,
E-mail: lascutflorentina@yahoo.com

Monica Manu – Consilier Terapie Cognitiv-Comportamentală
Telefon: 0745 152 808,
E-mail: manumonica08@gmail.com