Când ai de-a face cu oameni, amintește-ți că nu sunt creaturi raționale, ci creaturi emoționale (Dale Carnegie)

Emoția, atunci cînd nu e cenzurată, cuprinde întregul organism într-o experiență coerentă.

Gândurile, gesturile și chiar respirația și pulsul se aliniază toate către un sens comun. Zâmbim, privim cu ochii larg deschiși și ne mișcăm cu energie sau, dimpotrivă, vorbim cu voce slabă, mișcările sunt lente și înguste, trăsăturile cad pe chip ca ramurile salciei. Iar cei din jurul nostru reflectă afectiv semnalele pe care le transmitem.

Aceasta este funcția primordială a emoției: a stabili o coerență fluidă între lumea interioară a unui organism, acțiunile acestuia și mediul exterior. Ca un flux și reflux permanent, emoția ne apropie de ce este benefic pentru noi într-un anumit moment și ne îndepărtează de ce este nociv. În același timp, expresiile emoției comunică cu cei din jurul nostru, chemându-i mai aproape sau ținându-i la distanță.

Atunci când le permitem să existe în noi fără a încerca să le modificăm, trăirile afective au beneficii clare:

• Bucuria este energia apropierii: ne orientează social, ne împinge către ceilalți, ne ușurează adaptarea, consolidează relațiile și stimulează sentimentul de încredere și siguranță.

• Frica este energia autoprotecției - adrenalina pregătește organismul pentru răspunsul de fugă sau de luptă la un pericol iminent.

• Furia delimitează în ochii celorlalți teritoriul personal ireductibil, limita de la care nu mai facem nicio concesie. Este energia dominației și a influențării, comunică celor din jur care sunt lucrurile sau resursele pe care nu suntem dispuși să le cedăm. Iar ceilalți răspund adecvat, pentru că suntem programați să ne retragem din fața expresiilor furiei.

• Tristețea este energia consolării și a vindecării. Întristatul se orientează către sine, într-o acțiune de autoreparație, iar cei din jur, irezistibil atinși de semnele tristeții, se apleacă asupra lui cu empatie și dorința de a ajuta.

• Surpriza este semnalul că avem de-a face cu o bruscă rupere de ritm, cu o schimbare radicală a  coordonatelor situației. Este energia atenției maxim focusate, a asimilării și eforturilor de a înțelege.

• Dezgustul este energia respingerii acelor lucruri de care nu vrem să ne molipsim. Își are originea în evitarea substanțelor contaminante sau otrăvitoare, dar îl putem orienta către orice situație, lucru sau persoană de care nu vrem să ne atingem. Putem simți dezgust și față de emoțiile altora, atunci când ne e teamă să nu le preluăm și noi. Ne poate dezgusta vulnerabilitatea cuiva, sensibilitatea sa, îndoiala, frica sau chiar îndrăgostirea. 

(nivelul de activare a organismului în cele 6 emoții primare: portocaliu-maxim; negru-neutru; albastru-inhibare)

Cu cât cele trei sisteme - lumea interioară, mediul exterior și comunicarea dintre ele - sunt mai armonios aliniate prin energia emoțională, cu atât sentimentul de a fi viu este mai puternic. Amorțeala sufletească sau plictisul apar când încercăm să inhibăm ceea ce simțim - indiferent că este vorba de plăcere sau durere. 

De ce avem, atunci, probleme cu emoțiile? De ce suntem învățați, de mici, să ni le reprimăm? De ce nu vrem să le simțim, de ce le ținem ascunse de ceilalți și de noi?

Pe unele le considerăm acceptabile și le alimentăm din plin, pe altele le discredităm și le înăbușim, le transformăm, le înlocuim cu altceva.

De ce le judecăm?

Confort, progres și panică. Noi ce alegem cel mai des?

Toți avem zona noastră de confort. 

Mai largă sau mai restrânsă, cu granițe rigide sau flexibile, este în același timp rezidență de vacanță și refugiu în vreme de exil. 

Asta nu înseamnă că zona de confort este, neapărat, și confortabilă. Teritoriul ei este delimitat de acele situații care nu ne sperie și nu ne solicită peste măsură pentru că le cunoaștem mult prea bine, ne-am obișnuit cu ele, ne-am desensibilizat la eventualele lor riscuri. 

Pe cât de familiare și confortabile sunt pentru noi, aceleași situații pot fi catastrofale pentru alții. 

O viață liniștită și retrasă, cu minimum de activități, este posibil să fie raiul confortului pentru un introvertit contemplativ, în timp ce pentru un energic împătimit de adrenalină să fie o tortură (mult prea) lentă. A-l pune pe cel care aleargă permanent dintr-o activitate în alta să stea o vreme cu el însuși și gândurile sale ar fi o dovadă de cruzime.

Poate că nu ne este la îndemână să credem că și anxietatea sau depresia pot fi o zonă de confort la fel de acceptabilă. Sunt oameni cărora le vine mai ușor să se îngrijoreze permanent, decât să își asume riscul de a nu-și imagina toate nenorocirile posibile. Există, din nefericire, oameni pentru care depresia este o plapumă cu spini - e dureroasă, dar îi apără de riscul de a se mobiliza pentru ceva și a fi apoi dezamăgiți.

Progresul presupune un oarecare ”deranj” inițial, o ieșire relativ riscantă din zona de confort. Dar de aici vin îmbogățirea experienței, sentimentul intens de a fi viu, încrederea în sine, varitetatea vieții.

A face pași prea mari, necântăriți și nu la timpul potrivit aduce riscul de a sări direct în zona unde stăpânește panica. Apar confuzia, disperarea, dorința de a da înapoi și, în cazuri foarte grave, chiar traumatizarea. Schimbarea nu se face organic, coerent, sau nu se face deloc. 

Paradoxal, ajunși în zona de panică nu vom face decât să restrângem și să întărim și mai mult granițele zonei de confort.

Situația cea mai tristă și mai păguboasă pentru dezvoltarea unei persoane este aceea în care, pe lângă niște limite prea dure ale confortului, zona de risc suportabil este extrem de îngustă sau chiar inexistentă. În cazul lor, imediat ce o schimbare este pe cale să apară în starea de lucruri familiară, se declanșează panica extremă. 

Tu cum stai cu deplasarea prin aceste teritorii?

Psihoterapia și fenomenul de folclorizare

Atunci când nu avem suficiente informații despre un anumit aspect al realității, ne-am aștepta ca mintea noastră să accepte lacuna și, până când primim datele necesare pentru a întelege corect fenomenul, să păstreze locul vacant. Eventual populat cu câteva întrebări deschise.  

Dar adevărul este că mintea nu suportă incertitudinea sau lipsa de informație. Într-atât de mult nu le suportă încât, atunci când nu deține cunoștințe verificate despre un anumit lucru, va umple locul gol cu presupuneri personale, deducții întâmplătoare, analogii mai mult sau mai puțin corecte, și chiar invenții pure. 

Este un lucru cât se poate de natural. Nu e nimic greșit în a face presupuneri, atâta timp cât nu sărim peste pasul absolut necesar al verificării lor în realitate. Probabil că multe descoperiri importante au fost realizate prin acest algoritm de cunoaștere: presupunere - verificare.

Psihoterapia nu a scăpat nici ea fenomenului de ”folclorizare”. Am identificat câteva dintre miturile care circulă în conștiința colectivă și le-am adus față în față cu faptele reale:

1. N-am nevoie de psiholog, sunt suficient de inteligent ca să-mi rezolv singur problemele. 

Toți avem punctele noastre oarbe. Inteligența n-are nimic de-a face nici cu existența acestor zone necunoscute din noi, nici cu conștientizarea lor. Un terapeut bun nu-ți va spune ce să faci sau cum să-ți trăiești viața. Nu-ți va da sfaturi ca și cum tu nu ai fi capabil să gândești soluții singur/ă. Terapeutul îți va da, în schimb, o perspectivă exterioară competentă, și te va ajuta să te descoperi pe tine însuți în așa fel încât să poți să iei decizii cât mai bune pentru tine. 

2. Terapia este pentru nebuni. 

Dimpotrivă, terapia se adresează oamenilor cu suficientă conștientizare de sine încât să-și recunoască nevoia de a primi o mână de ajutor, și cu suficientă flexibilitate mentală pentru a deprinde instrumente și tehnici cu ajutorul cărora să devină mai echilibrați.  

3. Tot ce sunt terapeuții interesați să facă este să discute despre părinții mei. 

Explorarea relațiilor familiale poate uneori să aducă clarificări esențiale ale gândurilor și comportamentelor pe care le manifestăm mai târziu în viață. Dar trecutul nu este aspectul cel mai important al terapiei. Focusul este întotdeauna asupra momentului prezent, asupra felului în care experimentezi viața aici și acum. Trecutul este adus în discuție numai pentru a îmbogăți întelegerea despre prezent. Terapia nu este nici despre învinovățirea părinților, nici despre agățarea de trecut.

4. Terapia este un fel de autoindulgență. Este pentru cei cărora le este milă de propria persoană, pentru cei cărora le place să se vaite.

De fapt, terapia este muncă serioasă. Lamentațiile nu te vor duce prea departe. Progresul în terapie apare odată cu abordarea propriei vieți și a propriei persoane cu onestitate și responsabilitate. Terapeutul te va ajuta și va fi alături de tine, dar, în cele din urmă, tu ești cel care va trebui să investească efort pentru propria evoluție.  

Citește și :

Ce se întâmplă, de fapt, în cabinetul psihologului?

Sindromul vindecării spontane cu cartea de vizită a terapeutului în mână

Terapeuții se dezvăluie. Cele mai dificile aspecte ale terapiei

De ce terapie psihologică și nu medicamente?

Gândul că am putea să rezolvăm dificultățile sufletești doar printr-o pastilă luată zilnic sună foarte atrăgător pentru mulți dintre noi. Mai ales acum, în era tehnologiei, când mirajul progresului științific compromite încrederea în posibilitățile firești ale ființei umane de adaptare, evoluție și auto-vindecare. 

În multe domenii tehnologia ne-a întrecut atât de mult înzestrările naturale - vorbim la distanță, zburăm, ne deplasăm cu viteze uriașe, ne înlocuim organele stricate - încât avem tendința să ne livrăm cu totul, ca niște copii neajutorați, acestei noi forțe supranaturale. Ne-am creat un alt zeu atotputernic în mâinile căruia ne încredințăm viețile zilnice, corpurile, speranțele, viitorul. 

Acoperit de avalanșa de informații exterioare, progresul nostru intim trece neobservat de noi și cei din jurul nostru. Faptul că în fiecare zi, treptat, evoluăm - dobândim experiență, ne adaptăm, învățăm despre noi și despre ceilalți, rezistăm greutăților - devine insignifiant. Dar tocmai îndepărtarea de natura vie din noi este, de multe ori, o cauză a tulburărilor emoționale pe care le trăim. 

Credința că o pastilă ne poate echilibra interior este simptomul abandonului de sine. Este ca o pierdere a ultimei redute: ”mă predau, pentru că nu eu sunt stăpânul lumii mele interioare”. Cu o astfel de atitudine, orice medicament nu este decât o soluție temporară: odată întreruptă folosirea lui, dificultățile revin cu aceeași forță. 

Medicația își are sensul atunci când reprezintă doar un sprijin, nu soluția definitivă. Ea nu îți rezolvă relațiile, nu te ajută să înțelegi cine ești și ce vrei să faci cu viața ta, nu îți oferă insight despre motivele pentru care continui să faci lucruri despre care știi că sunt rele pentru tine. Și, poate cel mai important dintre toate, nicio pastilă nu are puterea să te reconecteze cu miracolul zilnic al propriei vieți psihice, cu micile ei câștiguri permanente, cu incredibila putere a empatiei, cu profunzimea căldurii pe care o simți atunci când te întâlnești în mod autentic cu cineva. 

Despre lacrimi

Lacrimi ale începuturilor și sfârșiturilor (văzute la microscop). Foto: Rose Lynn Fisher 

”Lacrimile sunt manifestarea celui mai primar limbaj al nostru, în momente la fel de neînduplecate ca moartea, la fel de fundamentale ca foamea și la fel de complexe ca un ritual de trecere. Lacrimile sunt mărturii ale vieții noastre interioare care își inundă țărmurile, revărsându-se în conștiință. Spontane și dincolo de cuvinte, ele ne livrează posibilității de reechilibrare, reunire, catharsis: eliberând lacrimi, eliberându-ne din vechea piele. Este ca și cum fiecare dintre lacrimile noastre poartă un microcosmos al experienței umane colective, ca o picătură dintr-un ocean.” Rose Lynn Fisher 

Deși compuse din aceleași ”ingrediente” - apă, proteine, minerale, hormoni, anticorpi și enzime - lacrimile născute din emoții sau experiențe diferite arată, privite la microscop, ca universuri diferite. 

Lacrimi de durere, doliu (văzute la microscop). Foto: Rose Lynn Fisher

Pentru mai multe imagini: http://rose-lynnfisher.com/tears.html