Când ai de-a face cu oameni, amintește-ți că nu sunt creaturi raționale, ci creaturi emoționale (Dale Carnegie)

Emoția, atunci cînd nu e cenzurată, cuprinde întregul organism într-o experiență coerentă.

Gândurile, gesturile și chiar respirația și pulsul se aliniază toate către un sens comun. Zâmbim, privim cu ochii larg deschiși și ne mișcăm cu energie sau, dimpotrivă, vorbim cu voce slabă, mișcările sunt lente și înguste, trăsăturile cad pe chip ca ramurile salciei. Iar cei din jurul nostru reflectă afectiv semnalele pe care le transmitem.

Aceasta este funcția primordială a emoției: a stabili o coerență fluidă între lumea interioară a unui organism, acțiunile acestuia și mediul exterior. Ca un flux și reflux permanent, emoția ne apropie de ce este benefic pentru noi într-un anumit moment și ne îndepărtează de ce este nociv. În același timp, expresiile emoției comunică cu cei din jurul nostru, chemându-i mai aproape sau ținându-i la distanță.

Atunci când le permitem să existe în noi fără a încerca să le modificăm, trăirile afective au beneficii clare:

• Bucuria este energia apropierii: ne orientează social, ne împinge către ceilalți, ne ușurează adaptarea, consolidează relațiile și stimulează sentimentul de încredere și siguranță.

• Frica este energia autoprotecției - adrenalina pregătește organismul pentru răspunsul de fugă sau de luptă la un pericol iminent.

• Furia delimitează în ochii celorlalți teritoriul personal ireductibil, limita de la care nu mai facem nicio concesie. Este energia dominației și a influențării, comunică celor din jur care sunt lucrurile sau resursele pe care nu suntem dispuși să le cedăm. Iar ceilalți răspund adecvat, pentru că suntem programați să ne retragem din fața expresiilor furiei.

• Tristețea este energia consolării și a vindecării. Întristatul se orientează către sine, într-o acțiune de autoreparație, iar cei din jur, irezistibil atinși de semnele tristeții, se apleacă asupra lui cu empatie și dorința de a ajuta.

• Surpriza este semnalul că avem de-a face cu o bruscă rupere de ritm, cu o schimbare radicală a  coordonatelor situației. Este energia atenției maxim focusate, a asimilării și eforturilor de a înțelege.

• Dezgustul este energia respingerii acelor lucruri de care nu vrem să ne molipsim. Își are originea în evitarea substanțelor contaminante sau otrăvitoare, dar îl putem orienta către orice situație, lucru sau persoană de care nu vrem să ne atingem. Putem simți dezgust și față de emoțiile altora, atunci când ne e teamă să nu le preluăm și noi. Ne poate dezgusta vulnerabilitatea cuiva, sensibilitatea sa, îndoiala, frica sau chiar îndrăgostirea. 

(nivelul de activare a organismului în cele 6 emoții primare: portocaliu-maxim; negru-neutru; albastru-inhibare)

Cu cât cele trei sisteme - lumea interioară, mediul exterior și comunicarea dintre ele - sunt mai armonios aliniate prin energia emoțională, cu atât sentimentul de a fi viu este mai puternic. Amorțeala sufletească sau plictisul apar când încercăm să inhibăm ceea ce simțim - indiferent că este vorba de plăcere sau durere. 

De ce avem, atunci, probleme cu emoțiile? De ce suntem învățați, de mici, să ni le reprimăm? De ce nu vrem să le simțim, de ce le ținem ascunse de ceilalți și de noi?

Pe unele le considerăm acceptabile și le alimentăm din plin, pe altele le discredităm și le înăbușim, le transformăm, le înlocuim cu altceva.

De ce le judecăm?

Psihoterapia și fenomenul de folclorizare

Atunci când nu avem suficiente informații despre un anumit aspect al realității, ne-am aștepta ca mintea noastră să accepte lacuna și, până când primim datele necesare pentru a întelege corect fenomenul, să păstreze locul vacant. Eventual populat cu câteva întrebări deschise.  

Dar adevărul este că mintea nu suportă incertitudinea sau lipsa de informație. Într-atât de mult nu le suportă încât, atunci când nu deține cunoștințe verificate despre un anumit lucru, va umple locul gol cu presupuneri personale, deducții întâmplătoare, analogii mai mult sau mai puțin corecte, și chiar invenții pure. 

Este un lucru cât se poate de natural. Nu e nimic greșit în a face presupuneri, atâta timp cât nu sărim peste pasul absolut necesar al verificării lor în realitate. Probabil că multe descoperiri importante au fost realizate prin acest algoritm de cunoaștere: presupunere - verificare.

Psihoterapia nu a scăpat nici ea fenomenului de ”folclorizare”. Am identificat câteva dintre miturile care circulă în conștiința colectivă și le-am adus față în față cu faptele reale:

1. N-am nevoie de psiholog, sunt suficient de inteligent ca să-mi rezolv singur problemele. 

Toți avem punctele noastre oarbe. Inteligența n-are nimic de-a face nici cu existența acestor zone necunoscute din noi, nici cu conștientizarea lor. Un terapeut bun nu-ți va spune ce să faci sau cum să-ți trăiești viața. Nu-ți va da sfaturi ca și cum tu nu ai fi capabil să gândești soluții singur/ă. Terapeutul îți va da, în schimb, o perspectivă exterioară competentă, și te va ajuta să te descoperi pe tine însuți în așa fel încât să poți să iei decizii cât mai bune pentru tine. 

2. Terapia este pentru nebuni. 

Dimpotrivă, terapia se adresează oamenilor cu suficientă conștientizare de sine încât să-și recunoască nevoia de a primi o mână de ajutor, și cu suficientă flexibilitate mentală pentru a deprinde instrumente și tehnici cu ajutorul cărora să devină mai echilibrați.  

3. Tot ce sunt terapeuții interesați să facă este să discute despre părinții mei. 

Explorarea relațiilor familiale poate uneori să aducă clarificări esențiale ale gândurilor și comportamentelor pe care le manifestăm mai târziu în viață. Dar trecutul nu este aspectul cel mai important al terapiei. Focusul este întotdeauna asupra momentului prezent, asupra felului în care experimentezi viața aici și acum. Trecutul este adus în discuție numai pentru a îmbogăți întelegerea despre prezent. Terapia nu este nici despre învinovățirea părinților, nici despre agățarea de trecut.

4. Terapia este un fel de autoindulgență. Este pentru cei cărora le este milă de propria persoană, pentru cei cărora le place să se vaite.

De fapt, terapia este muncă serioasă. Lamentațiile nu te vor duce prea departe. Progresul în terapie apare odată cu abordarea propriei vieți și a propriei persoane cu onestitate și responsabilitate. Terapeutul te va ajuta și va fi alături de tine, dar, în cele din urmă, tu ești cel care va trebui să investească efort pentru propria evoluție.  

Citește și :

Ce se întâmplă, de fapt, în cabinetul psihologului?

Sindromul vindecării spontane cu cartea de vizită a terapeutului în mână

Terapeuții se dezvăluie. Cele mai dificile aspecte ale terapiei

De ce terapie psihologică și nu medicamente?

Gândul că am putea să rezolvăm dificultățile sufletești doar printr-o pastilă luată zilnic sună foarte atrăgător pentru mulți dintre noi. Mai ales acum, în era tehnologiei, când mirajul progresului științific compromite încrederea în posibilitățile firești ale ființei umane de adaptare, evoluție și auto-vindecare. 

În multe domenii tehnologia ne-a întrecut atât de mult înzestrările naturale - vorbim la distanță, zburăm, ne deplasăm cu viteze uriașe, ne înlocuim organele stricate - încât avem tendința să ne livrăm cu totul, ca niște copii neajutorați, acestei noi forțe supranaturale. Ne-am creat un alt zeu atotputernic în mâinile căruia ne încredințăm viețile zilnice, corpurile, speranțele, viitorul. 

Acoperit de avalanșa de informații exterioare, progresul nostru intim trece neobservat de noi și cei din jurul nostru. Faptul că în fiecare zi, treptat, evoluăm - dobândim experiență, ne adaptăm, învățăm despre noi și despre ceilalți, rezistăm greutăților - devine insignifiant. Dar tocmai îndepărtarea de natura vie din noi este, de multe ori, o cauză a tulburărilor emoționale pe care le trăim. 

Credința că o pastilă ne poate echilibra interior este simptomul abandonului de sine. Este ca o pierdere a ultimei redute: ”mă predau, pentru că nu eu sunt stăpânul lumii mele interioare”. Cu o astfel de atitudine, orice medicament nu este decât o soluție temporară: odată întreruptă folosirea lui, dificultățile revin cu aceeași forță. 

Medicația își are sensul atunci când reprezintă doar un sprijin, nu soluția definitivă. Ea nu îți rezolvă relațiile, nu te ajută să înțelegi cine ești și ce vrei să faci cu viața ta, nu îți oferă insight despre motivele pentru care continui să faci lucruri despre care știi că sunt rele pentru tine. Și, poate cel mai important dintre toate, nicio pastilă nu are puterea să te reconecteze cu miracolul zilnic al propriei vieți psihice, cu micile ei câștiguri permanente, cu incredibila putere a empatiei, cu profunzimea căldurii pe care o simți atunci când te întâlnești în mod autentic cu cineva. 

Despre lacrimi

Lacrimi ale începuturilor și sfârșiturilor (văzute la microscop). Foto: Rose Lynn Fisher 

”Lacrimile sunt manifestarea celui mai primar limbaj al nostru, în momente la fel de neînduplecate ca moartea, la fel de fundamentale ca foamea și la fel de complexe ca un ritual de trecere. Lacrimile sunt mărturii ale vieții noastre interioare care își inundă țărmurile, revărsându-se în conștiință. Spontane și dincolo de cuvinte, ele ne livrează posibilității de reechilibrare, reunire, catharsis: eliberând lacrimi, eliberându-ne din vechea piele. Este ca și cum fiecare dintre lacrimile noastre poartă un microcosmos al experienței umane colective, ca o picătură dintr-un ocean.” Rose Lynn Fisher 

Deși compuse din aceleași ”ingrediente” - apă, proteine, minerale, hormoni, anticorpi și enzime - lacrimile născute din emoții sau experiențe diferite arată, privite la microscop, ca universuri diferite. 

Lacrimi de durere, doliu (văzute la microscop). Foto: Rose Lynn Fisher

Pentru mai multe imagini: http://rose-lynnfisher.com/tears.html

Terapeuţii se dezvăluie: Cele mai dificile aspecte ale terapiei

  ●  "Pentru mine, cea mai grea parte este să ştiu că terapia nu te face mereu să te simţi bine. A face un progres în terapie este interesant și semnificativ, atât pentru mine cât și pentru clientul meu. Cu toate acestea, pentru a ajuta clientul să devină conștient, uneori e necesar să fii curajos și neînfricat. Susţinerea clientului pentru reamintirea unor experiențe dureroase sau pentru schimbarea unui stil de comportament poate deveni plină de încercări dificile, chiar copleșitoare.
Terapia reduce simptomele şi ajută să te simţi mai bine, dar e benefic de știut că drumul poate fi, uneori, cu hopuri. Este greu pentru mine să fiu martor la durerea prin care trec clienţii mei, chiar dacă știu că experiența va da rezultate importante."( Deborah Serani, Psy.D)

 ●  "Unul dintre cele mai provocatoare aspecte din terapie este echilibrarea balanţei între a-i întâlni pe clienţi acolo unde sunt şi încurajarea lor să crească. Este dificil când clienţii se concentrează pe ceilalţi (pe care nu-i pot controla) şi continuă să se învârtă într-un cerc limitativ. În aceste momente trebuie să-mi reamintesc să renunţ la ceea ce nu pot controla, cum ar fi reacţiile clienţilor, comportamentul lor, progresul lor. Deseori mă gândesc la rugăciunea “Doamne, dă-mi puterea să accept ceea ce nu pot controla, curajul să schimb lucrurile pe care le pot schimba şi înţelepciunea de a face diferenţa între ele." ( John Duffy, Ph.D)

●  "Pentru mine, cea mai grea parte din terapia cu un client este să mă asigur că nu mă consum emoţional peste limitele mele.  Mă străduiesc să fiu pe deplin prezentă cu clienţii mei, să ascult cu atenție și să simt ceea ce simt ei. Relația terapeutică este cheia pentru a ajuta clientul să facă schimbarea, și este plină de satisfacții pentru că ajung să-i cunosc pe acești oameni minunați într-un mod profund și intim. Cu toate acestea, ea poate fi, de asemenea, foarte consumatoare de energie. Într-o perioadă lucram multe ore pe zi și ajungeam acasă epuizată, cu puțină energie pentru nevoile familiei mele. Dar acum am zile de lucru mai scurte şi asta mă ajută la menținerea nivelului crescut de energie." ( Christina G. Hibbert, PsyD)

 ● "Îmi place procesul de terapie, mai ales când este orientat în jurul creșterii și întăririi. Cea mai grea parte pentru mine și probabil şi pentru clienții mei, este de a crea mișcare printre patternurile înrădăcinate şi dezadaptative de gânduri și credințe. Ne-am creat aceste patternuri la o vârstă fragedă, și, fără îndoială, ele au servit unui scop pentru un timp, uneori pentru ani sau zeci de ani.
Dar este foarte dificil să renunţăm la ele când nu ne mai servesc nevoilor, sau când ne inhibă creșterea. Este nevoie de putere,  hotărâre şi un pic de încredere în proces pentru a le putea da drumul. Când acest lucru se întâmplă, în cele din urmă, pentru un client, este momentul cel mai plin de satisfacții pentru mine." (  Joyce Marter, LCPC)


Ne poți contacta:
Florentina Lăscuț – Psihoterapeut Gestalt
Telefon: 0728 100 912,
E-mail: lascutflorentina@yahoo.com

Monica Manu – Consilier Terapie Cognitiv-Comportamentală
Telefon: 0745 152 808,
E-mail: manumonica08@gmail.com

Sindromul vindecării spontane cu cartea de vizită a terapeutului în mână

”Nu știu de ce n-am făcut asta mai devreme” a spus un client, la a doua ședință de consiliere psiho. Cuvinte foarte diferite de cele cu care a deschis prima noastră întâlnire. Îmi spusese atunci că i se pare că a venit degeaba, realizând pe drum că nu are de fapt probleme, că se simte bine, capabil de orice provocare. 

Și nu e un caz unic. Sunt cercetări care arată că peste jumătate dintre cei care intenționează să intre în cabinetul unui psiholog renunță chiar înainte de prima întâlnire. (Restul de până la două treimi abandonează prematur, după două, trei sedințe.) 

Îi spun, în glumă, ”Sindromul vindecării spontane cu cartea de vizită a terapeutului în mână”. (Un nume mult prea lung, nu s-ar califica nicicând pentru un manual de diagnostic.) Și nu pot contesta că, uneori, chiar asta se întâmplă. Plasticitatea extraordinară de care poate da dovadă ”psyche” face posibile și astfel de miracole. 

Privind celelalte cazuri există, în literatura psiho, nenumărate ipoteze. Odată, că schimbarea provoacă oarecare spaimă și-n orice caz e incomodă. Apoi, ne vine greu să ne deconspirăm în fața altora și încă și mai greu să ne cunoaștem pe noi înșine. O minimă responsabilitate pentru cum actionăm nu vine întotdeauna la îndemână. În topul listei: ne este teamă că vom părea ”nebuni” în ochii proprii sau ai anturajului, ne este rușine sau penibil să admitem că ne-ar prinde bine un ajutor. Situația pare gri dar, pentru mine, tabloul este incomplet până aici.

Momentul acela în care, indiferent din ce motiv, îți spui că te descurci și singur este momentul în care, fără să-ți dai seama, ai apelat la reziliența ta, ți-ai activat resursele de a face față și tendința naturală către echilibru. Vezi soluții la care nu te-ai gândit până atunci, îți amintești că poți să apelezi la prieteni, găsești în tine rezerve de speranță.

Când inconfortul de-a apela la psiholog îți schimbă perspectiva asupra vieții astfel încât te vezi stăpânul și nu datornicul problemelor tale, profită din plin de acest moment. Păstrează, conștientizează acea trăire, și vei surprinde ce înseamnă experiența vindecării, echilibrul pe care-l căutăm și în ședințele de terapie. 

Și dacă observi, în timp, că îți e greu să iți păstrezi această perspectivă, dacă constați că vechile bătăi de cap revin și tu nu mai găsești resurse să le pui la locul lor, recheamă experiența rezilienței tale, devino conștient că poți și singur și.. fă o vizită la psiholog. E un paradox, știu, dar funcționează.

Ne poți contacta:
Florentina Lăscuț – Psihoterapeut Gestalt
Telefon: 0728 100 912,
E-mail: lascutflorentina@yahoo.com

Monica Manu – Consilier Terapie Cognitiv-Comportamentală
Telefon: 0745 152 808,
E-mail: manumonica08@gmail.com