Gândul că am putea să rezolvăm dificultățile sufletești doar printr-o pastilă luată zilnic sună foarte atrăgător pentru mulți dintre noi. Mai ales acum, în era tehnologiei, când mirajul progresului științific compromite încrederea în posibilitățile firești ale ființei umane de adaptare, evoluție și auto-vindecare.
În multe domenii tehnologia ne-a întrecut atât de mult înzestrările naturale - vorbim la distanță, zburăm, ne deplasăm cu viteze uriașe, ne înlocuim organele stricate - încât avem tendința să ne livrăm cu totul, ca niște copii neajutorați, acestei noi forțe supranaturale. Ne-am creat un alt zeu atotputernic în mâinile căruia ne încredințăm viețile zilnice, corpurile, speranțele, viitorul.
Acoperit de avalanșa de informații exterioare, progresul nostru intim trece neobservat de noi și cei din jurul nostru. Faptul că în fiecare zi, treptat, evoluăm - dobândim experiență, ne adaptăm, învățăm despre noi și despre ceilalți, rezistăm greutăților - devine insignifiant. Dar tocmai îndepărtarea de natura vie din noi este, de multe ori, o cauză a tulburărilor emoționale pe care le trăim.
Credința că o pastilă ne poate echilibra interior este simptomul abandonului de sine. Este ca o pierdere a ultimei redute: ”mă predau, pentru că nu eu sunt stăpânul lumii mele interioare”. Cu o astfel de atitudine, orice medicament nu este decât o soluție temporară: odată întreruptă folosirea lui, dificultățile revin cu aceeași forță.
Medicația își are sensul atunci când reprezintă doar un sprijin, nu soluția definitivă. Ea nu îți rezolvă relațiile, nu te ajută să înțelegi cine ești și ce vrei să faci cu viața ta, nu îți oferă insight despre motivele pentru care continui să faci lucruri despre care știi că sunt rele pentru tine. Și, poate cel mai important dintre toate, nicio pastilă nu are puterea să te reconecteze cu miracolul zilnic al propriei vieți psihice, cu micile ei câștiguri permanente, cu incredibila putere a empatiei, cu profunzimea căldurii pe care o simți atunci când te întâlnești în mod autentic cu cineva.
