Când ai de-a face cu oameni, amintește-ți că nu sunt creaturi raționale, ci creaturi emoționale (Dale Carnegie)

Emoția, atunci cînd nu e cenzurată, cuprinde întregul organism într-o experiență coerentă.

Gândurile, gesturile și chiar respirația și pulsul se aliniază toate către un sens comun. Zâmbim, privim cu ochii larg deschiși și ne mișcăm cu energie sau, dimpotrivă, vorbim cu voce slabă, mișcările sunt lente și înguste, trăsăturile cad pe chip ca ramurile salciei. Iar cei din jurul nostru reflectă afectiv semnalele pe care le transmitem.

Aceasta este funcția primordială a emoției: a stabili o coerență fluidă între lumea interioară a unui organism, acțiunile acestuia și mediul exterior. Ca un flux și reflux permanent, emoția ne apropie de ce este benefic pentru noi într-un anumit moment și ne îndepărtează de ce este nociv. În același timp, expresiile emoției comunică cu cei din jurul nostru, chemându-i mai aproape sau ținându-i la distanță.

Atunci când le permitem să existe în noi fără a încerca să le modificăm, trăirile afective au beneficii clare:

• Bucuria este energia apropierii: ne orientează social, ne împinge către ceilalți, ne ușurează adaptarea, consolidează relațiile și stimulează sentimentul de încredere și siguranță.

• Frica este energia autoprotecției - adrenalina pregătește organismul pentru răspunsul de fugă sau de luptă la un pericol iminent.

• Furia delimitează în ochii celorlalți teritoriul personal ireductibil, limita de la care nu mai facem nicio concesie. Este energia dominației și a influențării, comunică celor din jur care sunt lucrurile sau resursele pe care nu suntem dispuși să le cedăm. Iar ceilalți răspund adecvat, pentru că suntem programați să ne retragem din fața expresiilor furiei.

• Tristețea este energia consolării și a vindecării. Întristatul se orientează către sine, într-o acțiune de autoreparație, iar cei din jur, irezistibil atinși de semnele tristeții, se apleacă asupra lui cu empatie și dorința de a ajuta.

• Surpriza este semnalul că avem de-a face cu o bruscă rupere de ritm, cu o schimbare radicală a  coordonatelor situației. Este energia atenției maxim focusate, a asimilării și eforturilor de a înțelege.

• Dezgustul este energia respingerii acelor lucruri de care nu vrem să ne molipsim. Își are originea în evitarea substanțelor contaminante sau otrăvitoare, dar îl putem orienta către orice situație, lucru sau persoană de care nu vrem să ne atingem. Putem simți dezgust și față de emoțiile altora, atunci când ne e teamă să nu le preluăm și noi. Ne poate dezgusta vulnerabilitatea cuiva, sensibilitatea sa, îndoiala, frica sau chiar îndrăgostirea. 

(nivelul de activare a organismului în cele 6 emoții primare: portocaliu-maxim; negru-neutru; albastru-inhibare)

Cu cât cele trei sisteme - lumea interioară, mediul exterior și comunicarea dintre ele - sunt mai armonios aliniate prin energia emoțională, cu atât sentimentul de a fi viu este mai puternic. Amorțeala sufletească sau plictisul apar când încercăm să inhibăm ceea ce simțim - indiferent că este vorba de plăcere sau durere. 

De ce avem, atunci, probleme cu emoțiile? De ce suntem învățați, de mici, să ni le reprimăm? De ce nu vrem să le simțim, de ce le ținem ascunse de ceilalți și de noi?

Pe unele le considerăm acceptabile și le alimentăm din plin, pe altele le discredităm și le înăbușim, le transformăm, le înlocuim cu altceva.

De ce le judecăm?

Cuvinte care ne pun piedică

Deprinderea limbajului precede cunoașterea de sine. Învățăm să numim obiecte și evenimente fizice cu mult înainte să realizăm că și înăuntrul nostru există și se desfăsoară diverse activități. Întâi înțelegem lumea fizică: obiectele, gravitația, cauzele și efectele, desfășurarea liniară în timp, polaritățile (rece-cald, alb-negru, mare-mic, lumină-întuneric, etc). 

Atunci când, după mai mulți ani de existență, ne întoarcem atenția asupra noastră, limbajul e deja stăpân pe noi. Un instrument format în raport cu universul fizic vine acum să-ncerce să descrie complexitatea sufletului nostru. Și, bineînțeles, dă greș.

Fără să bănuim eroarea, aplicăm lumii interioare aceleași legi fizice și chiar gramaticale cu care ne-am deprins de mici. Considerăm că și înăuntrul nostru funcționează aceeași desfășurare în timp, aceleași polarități care se exclud. Dacă e noapte, nu poate fi și ziuă simultan. Dacă sunt mânios, nu pot să și iubesc în același timp. Dacă sunt slab, nu pot fi totodată și puternic. 

Ni se pare că sentimentele și gândurile sunt concrete ca obiectele și fenomenele externe, și că urmează aceeași cauzalitate liniară. Ca să ajung să văd întreaga panoramă, trebuie întâi să urc până în vârful muntelui. Ca să ajung să am o viață împlinită, trebuie întâi să-mi depășesc teama de judecata celorlalți. Dacă simt nevoia să mă răzbun pe cineva, trebuie neapărat s-o fac, altfel nu trece. Dacă gândesc că x mă desconsideră, atunci cu siguranță e adevărat. 

Felul în care ne formulăm verbal lumea interioară nu are nicio legătură cu ce se întâmplă, de fapt, acolo. Dar are o contribuție esențială la modul în care trăim. Noi singuri ne ridicăm obstacole, sau ne ușurăm povara, în funcție de ce cuvinte folosim pentru a ne descrie viața.

Cuvintele care ne pun piedică

Există un cuvânt care, prin forța lui de sugestie, ne deviază energia de la ce ne dorim să facem către frământări inutile sau regrete. Ne anulează voința, ne trage pe linie moartă. 

În momentul în care ni l-am formulat în minte, deja e prea târziu: acțiunile și scopurile noastre sunt în pericol de a fi sabotate. 

”Aș vrea să vorbesc cu el, dar mă tem de ce ar putea crede despre mine”, ”am nevoie de ajutor, dar nu vreau să deranjez”, ”îmi doresc să particip la concurs, dar sunt timid”, ”vreau să devin independent, dar nu știu dacă sunt în stare”. 

”Sunt fericit acum, dar mă gândesc că n-o să țină.”

Cuvântul ”dar” exprimă o opoziție, și despre opoziții noi știm cum sunt, din lumea fizică: fie impenetrabile, precum obiectele, fie exclusive, ca fenomenele naturii. Rezultă de aici că este imposibil să discut cu el și să îmi fie teamă în același timp, sau să particip la concurs, cu toate că-s timid. Relațiile rămân la un nivel superficial, bucuriile nu sunt depline, acțiunile sunt suspendate.

În interiorul nostru nu există ziduri de nepătruns și stări care se exclud irevocabil, însă ajungem să avem impresia asta prin contribuția unei singure silabe. 

Încercați, pentru o vreme, să renunțați la a-l mai folosi pe ”dar” și observați în ce fel vi se schimbă viața. S-ar putea să obtineți beneficii la care nici nu ați sperat. 

Gary Yontef îl enumera pe ”dar” printre ”cuvintele murdare” ale limbajului comun, alături de ”nu pot”, ”de ce”, ”deoarece/pentru că”, impersonalul ”se” (asa se face, se spune că..). Ce credeți despre restul cuvintelor murdare? În ce fel bănuiți că ne pun ele piedici în drumurile noastre? 

Dificultatea experienței rușinii

Din toată paleta largă a emoțiilor umane, poate cea mai greu de trăit, cea mai greu de simțit pe propria piele este rușinea. Literatura psihanalitică spune că, inconștient, psihicul uman este capabil să facă eforturi uriașe pentru a nu simți rușine: plecând de la a înlocui rușinea cu orice altă trăire afectivă mai acceptabilă (furie, frică, amorțire, depresie, tot soiul de fobii sau nevroze) și ajungând, în cazurile cele mai grave, până la autodistrugere (fizică sau simbolică).

Restul emoțiilor se referă la raportul dintre sinele care simte și un obiect exterior. Oricât de dureroase ar fi, în general ele pot fi tolerate din acest motiv. Ruşinea, în schimb, este o atitudine a sinelui față de sine însuși. Mai mult, este o atitudine negativă a sinelui față de sine însuși. Strâns înrudită cu vina, dar diferită într-un mod esențial: în timp ce vina este o atitudine negativă față de un gest sau un comportament propriu (”am făcut ceva rău sau greșit”), rușinea este respingerea unei trăsături proprii, sau chiar a propriei persoane în întregime (”eu însumi sunt rău sau greșit”). 

Rușinea este un fel de autodescalificare din statutul de ființă umană care are o anumită valoare, care merită din partea celorlalți suport: respect, atenție, înțelegere, iertare, iubire chiar. Când o persoană experimentează rușinea, este pentru că ori percepe în mod real ori își imaginează o lipsă de suport a întregii sale ființe din partea celorlalți. În același timp, își retrage propriul sprijin de sine, provocând o rupere internă. Ca și cum se lasă pe sine însuși în pom, și pomul în aer. 

Tocmai de aceea, rușinea se asociază cu retragerea, cu ascunderea, cu acoperirea ochilor sau coborârea privirii. Rușinea înseamnă ruperea legăturilor cu ceilalți, și mai ales cu sine. Persoana rușinată se retrage din experiență, se retrage din contactul vizual și emoțional cu ceilalți - deși chiar acest contact este, atunci când e autentic, tratamentul pentru rușine. Tocmai în acest lucru constă caracterul paradoxal al acestei emoții complicate: rușinea se vindecă prin intimitate sau apropiere sufletească, dar tot rușinea este cea care împiedică persoana să poată accepta contactul emoțional autentic. 

Ruperea legăturilor cu sine duce la o înstrăinare de propria persoană. Experiențe proprii, dorințe, sentimente, scopuri de viață, tot ce declanșează rușinea va fi trecut în zona necunoscută și neconștientizată a ființei, chiar cu prețul neîmplinirii personale. Și nu doar lucrurile care ne trezesc rușinea vor fi ținute în afara conștiinței, ci, în anumite cazuri, chiar rușinea însăși. Pentru că există și o rușine de rușine, sau frică de rușine, fapt care îngreunează și mai mult atingerea acestei zone dureroase a personalității și, eventual, vindecarea ei.

Psihoterapia și fenomenul de folclorizare

Atunci când nu avem suficiente informații despre un anumit aspect al realității, ne-am aștepta ca mintea noastră să accepte lacuna și, până când primim datele necesare pentru a întelege corect fenomenul, să păstreze locul vacant. Eventual populat cu câteva întrebări deschise.  

Dar adevărul este că mintea nu suportă incertitudinea sau lipsa de informație. Într-atât de mult nu le suportă încât, atunci când nu deține cunoștințe verificate despre un anumit lucru, va umple locul gol cu presupuneri personale, deducții întâmplătoare, analogii mai mult sau mai puțin corecte, și chiar invenții pure. 

Este un lucru cât se poate de natural. Nu e nimic greșit în a face presupuneri, atâta timp cât nu sărim peste pasul absolut necesar al verificării lor în realitate. Probabil că multe descoperiri importante au fost realizate prin acest algoritm de cunoaștere: presupunere - verificare.

Psihoterapia nu a scăpat nici ea fenomenului de ”folclorizare”. Am identificat câteva dintre miturile care circulă în conștiința colectivă și le-am adus față în față cu faptele reale:

1. N-am nevoie de psiholog, sunt suficient de inteligent ca să-mi rezolv singur problemele. 

Toți avem punctele noastre oarbe. Inteligența n-are nimic de-a face nici cu existența acestor zone necunoscute din noi, nici cu conștientizarea lor. Un terapeut bun nu-ți va spune ce să faci sau cum să-ți trăiești viața. Nu-ți va da sfaturi ca și cum tu nu ai fi capabil să gândești soluții singur/ă. Terapeutul îți va da, în schimb, o perspectivă exterioară competentă, și te va ajuta să te descoperi pe tine însuți în așa fel încât să poți să iei decizii cât mai bune pentru tine. 

2. Terapia este pentru nebuni. 

Dimpotrivă, terapia se adresează oamenilor cu suficientă conștientizare de sine încât să-și recunoască nevoia de a primi o mână de ajutor, și cu suficientă flexibilitate mentală pentru a deprinde instrumente și tehnici cu ajutorul cărora să devină mai echilibrați.  

3. Tot ce sunt terapeuții interesați să facă este să discute despre părinții mei. 

Explorarea relațiilor familiale poate uneori să aducă clarificări esențiale ale gândurilor și comportamentelor pe care le manifestăm mai târziu în viață. Dar trecutul nu este aspectul cel mai important al terapiei. Focusul este întotdeauna asupra momentului prezent, asupra felului în care experimentezi viața aici și acum. Trecutul este adus în discuție numai pentru a îmbogăți întelegerea despre prezent. Terapia nu este nici despre învinovățirea părinților, nici despre agățarea de trecut.

4. Terapia este un fel de autoindulgență. Este pentru cei cărora le este milă de propria persoană, pentru cei cărora le place să se vaite.

De fapt, terapia este muncă serioasă. Lamentațiile nu te vor duce prea departe. Progresul în terapie apare odată cu abordarea propriei vieți și a propriei persoane cu onestitate și responsabilitate. Terapeutul te va ajuta și va fi alături de tine, dar, în cele din urmă, tu ești cel care va trebui să investească efort pentru propria evoluție.  

Citește și :

Ce se întâmplă, de fapt, în cabinetul psihologului?

Sindromul vindecării spontane cu cartea de vizită a terapeutului în mână

Terapeuții se dezvăluie. Cele mai dificile aspecte ale terapiei

Calculați-vă scorul flexibilității psihologice

Modelul flexibilității psihologice propus de ACT (Acceptance and Commitment Therapy) este un foarte eficient instrument pentru evaluarea situației psihologice care descrie o persoană într-un anumit moment al vieții sale. 

Poate fi util atât ca reper personal, pentru elaborarea unor strategii de auto-gestionare mai împlinitoare sau identificarea unor scopuri de viață, cât și ca instrument terapeutic, pentru stabilirea unor obiective terapeutice.

Pe scala de la 1 la 10 notează cât de aproape ești ( sau te consideri în acest moment) de un pol sau altul al scalei: 

Iată și varianta în limba română:

Care este scorul tău? Pentru interpretarea chestionarului, trimiteti-ne rezultatele voastre la adresa de mail terapiepsiho@gmail.com