Din toată paleta largă a emoțiilor umane, poate cea mai greu de trăit, cea mai greu de simțit pe propria piele este rușinea. Literatura psihanalitică spune că, inconștient, psihicul uman este capabil să facă eforturi uriașe pentru a nu simți rușine: plecând de la a înlocui rușinea cu orice altă trăire afectivă mai acceptabilă (furie, frică, amorțire, depresie, tot soiul de fobii sau nevroze) și ajungând, în cazurile cele mai grave, până la autodistrugere (fizică sau simbolică).
Restul emoțiilor se referă la raportul dintre sinele care simte și un obiect exterior. Oricât de dureroase ar fi, în general ele pot fi tolerate din acest motiv. Ruşinea, în schimb, este o atitudine a sinelui față de sine însuși. Mai mult, este o atitudine negativă a sinelui față de sine însuși. Strâns înrudită cu vina, dar diferită într-un mod esențial: în timp ce vina este o atitudine negativă față de un gest sau un comportament propriu (”am făcut ceva rău sau greșit”), rușinea este respingerea unei trăsături proprii, sau chiar a propriei persoane în întregime (”eu însumi sunt rău sau greșit”).
Rușinea este un fel de autodescalificare din statutul de ființă umană care are o anumită valoare, care merită din partea celorlalți suport: respect, atenție, înțelegere, iertare, iubire chiar. Când o persoană experimentează rușinea, este pentru că ori percepe în mod real ori își imaginează o lipsă de suport a întregii sale ființe din partea celorlalți. În același timp, își retrage propriul sprijin de sine, provocând o rupere internă. Ca și cum se lasă pe sine însuși în pom, și pomul în aer.
Tocmai de aceea, rușinea se asociază cu retragerea, cu ascunderea, cu acoperirea ochilor sau coborârea privirii. Rușinea înseamnă ruperea legăturilor cu ceilalți, și mai ales cu sine. Persoana rușinată se retrage din experiență, se retrage din contactul vizual și emoțional cu ceilalți - deși chiar acest contact este, atunci când e autentic, tratamentul pentru rușine. Tocmai în acest lucru constă caracterul paradoxal al acestei emoții complicate: rușinea se vindecă prin intimitate sau apropiere sufletească, dar tot rușinea este cea care împiedică persoana să poată accepta contactul emoțional autentic.
Ruperea legăturilor cu sine duce la o înstrăinare de propria persoană. Experiențe proprii, dorințe, sentimente, scopuri de viață, tot ce declanșează rușinea va fi trecut în zona necunoscută și neconștientizată a ființei, chiar cu prețul neîmplinirii personale. Și nu doar lucrurile care ne trezesc rușinea vor fi ținute în afara conștiinței, ci, în anumite cazuri, chiar rușinea însăși. Pentru că există și o rușine de rușine, sau frică de rușine, fapt care îngreunează și mai mult atingerea acestei zone dureroase a personalității și, eventual, vindecarea ei.
Restul emoțiilor se referă la raportul dintre sinele care simte și un obiect exterior. Oricât de dureroase ar fi, în general ele pot fi tolerate din acest motiv. Ruşinea, în schimb, este o atitudine a sinelui față de sine însuși. Mai mult, este o atitudine negativă a sinelui față de sine însuși. Strâns înrudită cu vina, dar diferită într-un mod esențial: în timp ce vina este o atitudine negativă față de un gest sau un comportament propriu (”am făcut ceva rău sau greșit”), rușinea este respingerea unei trăsături proprii, sau chiar a propriei persoane în întregime (”eu însumi sunt rău sau greșit”).
Rușinea este un fel de autodescalificare din statutul de ființă umană care are o anumită valoare, care merită din partea celorlalți suport: respect, atenție, înțelegere, iertare, iubire chiar. Când o persoană experimentează rușinea, este pentru că ori percepe în mod real ori își imaginează o lipsă de suport a întregii sale ființe din partea celorlalți. În același timp, își retrage propriul sprijin de sine, provocând o rupere internă. Ca și cum se lasă pe sine însuși în pom, și pomul în aer.
Tocmai de aceea, rușinea se asociază cu retragerea, cu ascunderea, cu acoperirea ochilor sau coborârea privirii. Rușinea înseamnă ruperea legăturilor cu ceilalți, și mai ales cu sine. Persoana rușinată se retrage din experiență, se retrage din contactul vizual și emoțional cu ceilalți - deși chiar acest contact este, atunci când e autentic, tratamentul pentru rușine. Tocmai în acest lucru constă caracterul paradoxal al acestei emoții complicate: rușinea se vindecă prin intimitate sau apropiere sufletească, dar tot rușinea este cea care împiedică persoana să poată accepta contactul emoțional autentic.
Ruperea legăturilor cu sine duce la o înstrăinare de propria persoană. Experiențe proprii, dorințe, sentimente, scopuri de viață, tot ce declanșează rușinea va fi trecut în zona necunoscută și neconștientizată a ființei, chiar cu prețul neîmplinirii personale. Și nu doar lucrurile care ne trezesc rușinea vor fi ținute în afara conștiinței, ci, în anumite cazuri, chiar rușinea însăși. Pentru că există și o rușine de rușine, sau frică de rușine, fapt care îngreunează și mai mult atingerea acestei zone dureroase a personalității și, eventual, vindecarea ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu