Te superi dacă...

“- Te superi dacă te rog să te muți pe celălalt scaun să pot sta lângă fetița mea?”

Dacă ai primit o astfel de întrebare  de la mama unei copile de 12-13 ani și ai răspuns cu “Da”, nu te grăbi să te judeci. Nu cred că ești o persoană  nasoală, egoistă, rea. Cred că ai obosit să oferi și să faci pe plac celorlalți și mai cred că măcar în tramvai speri să nu te mai roage nimeni nimic.

 E foarte posibil să fi rămas fără resurse.  Din dorința de a fi o persoană altruistă, drăguță, omenoasă, un prieten bun, părinte bun, mama bună, angajat bun, ai obosit. Poate în ultima vreme ai tot oferit și ai primit mai puțin. Poate ție ți-ai oferit cel mai puțin.

 Te-ai gândit înainte să răspunzi cu “Da” sau “Nu” vecinei din tramvai să întrebi și tu: “Te superi dacă refuz?”. 

Despre rețetare

Ce e cu rețetarul ăsta sufocant?

De câțiva ani nu m-am mai pornit așa cu înverșunare împotriva a ce fac sau gândesc ceilalți. Am înțeles că avem loc cu toții și e mai bine să respect dreptul fiecăruia la libertate. Dar și dacă nu zic nimic poate fi la categoria sunt de acord cu ei. Nu, nu sunt, sunt împotriva rețetarelor.

Ce se întâmplă cu noi de acceptăm să primim rețete de succes, fericire, încredere? De 5- maxim 10 pași? Și asta de ani de zile. Ar putea fi valabile atunci când vorbim de cum să gătesc o ciorbă, dar sunt sigură că vor veni specialiștii în arta culinară și mă vor contrazice cu brio.

Am fost și eu sfătuită cu bune intenții de altfel, “să scriu concis, pe pași, că azi nimeni nu mai are timp să citească km de articole”.

Bine domnule, să nu scriem lung, înțeleg că nu e timp, dar de ce REȚETE? De ce nu întrebări? Problematizări? Încurajări de trăit și creat experiențe personale, unice?

Doar atât putem, să reciclam cei 5 pași? Ce e cu oamenii ăștia de consideră că dețin adevărul absolut? Și ce e cu ceilalți de acceptă să fie tratați ca având doar clasele primare și pot “număra doar până la 5?”

De ce aveți nevoie de rețete și cum ar fi să vă puneți mai des întrebări despre ce anume vă face bine? Despre cum ați reușit în trecut să aveți încredere sau succes?

Și aș putea continua dar se lungește articoulul și nu e timp. 

Mituri si fapte despre terapie

1. Mit:Totul este despre mama ta. Deşi informaţiile despre trecutul tău pot fi importante, terapeuţii actuali se concentrează mai mult pe prezent şi pe rezolvarea problemelor din prezent.
2. Mit: Terapia este pentru oameni bolnavi. Deşi a pornit ca tratament pentru tulburările psihice severe, între timp a devenit un instrument la care pot apela în special cei motivaţi şi cu resurse, mai degrabă decat cei slabi, neputincioşi. 
3. Fapt: Terapia este pentru viaţa de zi cu zi. Primind o mana de ajutor referitor la sarcinile vieţii de zi cu zi vei funcţiona mai eficient si cu mai multă bucurie. 
4. Mit: Vei ramane în terapie pentru totdeauna. În realitate multe dintre probleme pot fi rezolvate în câteva săptămâni/luni. Îţi poti reduce nivelul de stres şi de anxietate, îţi poţi îmbunătăţi relaţiile, poţi dormi mai bine, poţi dobândi obiceiuri sănătoase, poţi deveni eficient în atingerea scopurilor.
5. Mit: Terapeuţii doar ascultă. Deşi ascultarea activă are un rol important, nu vei fi întrebat doar „cum te simţi” ci vei primi întrebări ţintă legate de obiectivele tale, vei primi teme pentru acasă, vei primi feed-back, vei fi informat cu privire la aspecte importante legate de sănătatea vieţii.
6. Mit: Terapia de cuplu este pentru cei alfaţi în pragul divorţului. În realitate terapia e mult mai eficientă când relaţia de cuplu nu este în situaţie de criză şi cei doi pot accepta mai uşor diferenţele dintre ei. Una dintre greşelile pe care cuplurile le fac este tocmai faptul că aşteaptă prea mult până să apeleze la consiliere.
7. Mit: Toate terapiile şi toţi terapeuţii sunt la fel. Există diferite tipuri de terapii care au structură şi abordări diferite, la fel cum şi terapeuţii au stiluri, abilităţi şi abordări diferite.
8. Mit: Terapia este scumpă. Terapia este văzută de multe ori ca un lux însă este suficient să fii motivat/ă să lucrezi şi să faci schimbările necesare de-a lungul a câtorva şedinţe astfel încât costurile să fie uşor manageriate.
9. Fapt: Terapia poate fi confortabilă. Dacă ai refuzat să apelezi la terapie pentru că nu ai suficient timp, află că multe cabinete au program prelungit seara, sau în week-end sau oferă şedinţe on-line.

Superputerile secrete ale mamelor

Probabil mulţi dintre voi aţi fost surprinşi să vedeţi în reclama despre „Cel mai dificil job din lume” (unde cerinţele sunt: lucrul în picioare, 135 de ore pe săptămână, fără pauze sau dormit, poţi mânca doar după ce asociatul tău termina de mâncat, nu eşti plătit, nu ai vacanţe) că există persoane care au deja un astfel de job, mamele noastre. http://www.youtube.com/watch?v=HB3xM93rXbY

De foarte mult timp se vorbeşte de această legătură specială, însuşi Carl Jung scria că primul arhetip pe care-l construim vine de la mamele noastre, ceea ce înseamnă că înainte de a exista „sinele” există "mama". În aproape fiecare cultură există un cuvânt informal similar pentru mamă - ma, mom, mommy, mama. Pe masura ce copilul îşi ia pauze de respirat pe timpul alăptării sunetul care iese este mamamamama.

O altă conexiune primară are loc prin simţul mirosului. Într- un studiu, mai mult de 90% din mame au fost capabile să-şi identifice copilul prin miros numai după ce au petrecut 10 minute cu ei. După o oră procentul a crescut la100%. Un studiu separat a arătat că, atunci când copiii miros laptele mamei lor, și nu al alteia, ei deveni calmi si experimentează mai puţină durere. Alăptatul eliberează un val enorm de oxitocină (hormonul dragostei), unul dintre cei mai puternici hormoni din organism.

Într-un studiu recent condus de Pilyoung Kim de la Institutul Naţional de Sănătate Mintală din SUA s-a constatat că volumul de materie cenușie a mamelor a crescut cu o cantitate mică, dar semnificativă, în diferite părți ale creierului în termen de câteva luni până la naştere. Este vorba de acele zone din creier legate de motivație și comportament. Aceasta este o demonstrație extraordinară a modului cum mama se pregăteşte pentru rolul foarte important de a avea grijă de un nou-născut foarte fragil. Creierul se adaptează astfel încât mama să poată avea grijă de copil în mod natural.

 Acest studiu dovedește neuroplasticitatea creierului adulţilor și validează înţelepciunea tradiţională care spune că dragostea este transformatoare. Știm acum că agentul remarcabil din spatele acestei schimbări este oxitocina iar profunzimea și calitatea dragostei are un impact enorm asupra bunăstării adultului de mai târziu.

Legătura copiilor cu taţii, mătuşile, fraţii, bunicii sunt foarte importante dar e ceva foarte special în relaţia cu mama iar oamenii de ştiinţă au putut demostra acest lucru. (adaptat dupa Eva RitVo, MD, in psychologytoday.com)

Ce părere au taţii despre această descriere? Oare este subestimat rolul tatălui şi este încurajată deresponsabilizarea lui?

Reflecții de vacanță. Ce se întâmplă când totul ajunge să nu mai fie de ajuns?

Trăim în locuri și vremuri care ne permit existențe complexe. Activități dintre cele mai felurite, planuri dintre cele mai cuprinzătoare, relații de tot felul. Ori ne închidem în confortul casei și căutăm pe net experiențe echivalente. Posibilitățile sunt nelimitate.

De câte ori realizăm, însă, că tot ceea ce trăim se reflectă într-un loc aproape imperceptibil din noi înșine? Tot ce facem la muncă, acasă, la întâlnirile cu prietenii, în public sau în cea mai secretă intimitate facem, de fapt, și undeva înăuntrul nostru. Abia acolo experiența prinde sens și viață. Și, invers, ce se întâmplă înăuntru se suprapune peste tot ce e afară, împrumutându-i lumii culorile și înțelesul. 

Când cele două lumi – cea din afară și cea din interior – nu se ating suficient cât să facă un schimb alchimic de ”substanțe”, conștiința se îngustează și sentimentul de a fi viu se diluează. Ce e înăuntru se ofilește precum o plantă la întuneric, ce e în exterior devine tern și fragmentat. Ne plictisim. Ne pierdem simțurile. Rămânem izolați de propria existență. 

Și atunci începe căutarea.

Mai vizibili sunt cei care caută în afară - o substanță psihotropă, o pasiune nouă, o experiență diferită, o relație improbabilă, o aventură și mai periculoasă decât anterioara. Pentru o vreme, viața este din nou simțită intens. Curând, însă, efectul substanței piere și gustul noului devine fad, și iarăși apare plictiseala. Traseul lor este cel al roții mari din parcul de distracții: când foarte sus, când foarte jos, alternativ, fără oprire. 

Cei care caută înăuntru se studiază, se analizează, își pun întrebări, își dau răspunsuri. Din când în când, în urma unei revelații, ceva tresare în ei și, pentru un timp, speranța la viață se animă cu un nou elan. Consideră că s-au înțeles suficient, și nu-și explică de ce nu progresează în vreun fel. Mișcarea lor este aceea a caruselului - în jurul unei axe verticale. Tot întelegându-se, dar fără nicio diferență de nivel. 

Și dacă nu doar în afară, și dacă nu doar înăuntru, atunci unde să mai căutăm? Unde mai putem ”umbla” pentru a regăsi experiența vibrantă și constantă a faptului de a fi viu?

Un răspuns posibil se regăsește printre rânduri. L-ai remarcat deja?

Atenție! Apropierea are efecte secundare

De câte ori ți s-a întâmplat să cunoști o persoană nouă, un potențial partener sau prieten, și să îl vezi ca fiind atât de potrivit cu tine, în atât de multe lucruri? Ți-ai imaginat că acesta este omul de care aveai nevoie pentru ca, în sfârșit, relația să țină. Și apoi, de câte ori nu s-a întâmplat să ți se pară că, de aproape, sunt mult prea multe diferențe enervante? 

Este în natura apropierii să crească vizibiliatea lucrurilor mărunte și să anuleze ”the big picture” . Ca atunci când explorezi cu piciorul un peisaj pe care întâi l-ai privit din depărtare: de la distanță vedeai doar frumusețea, de aproape începi să simți dificultatea și imprevizibilul.

Realitatea iubirii e diferită de miturile idealizate în care am crezut inițial, atunci când deschideam ochii asupra lumii. 

E natural să fie astfel, și ar fi util să ne așteptăm să se întâmple de fiecare dată. Apropierea îndelungată crește sensibilitatea la anumite subiecte, predispune la iritări și criticism. Partenerii își simt propriile zone de confort solicitate permanent, chestionate și modificate. E nevoie de o adaptare continuă, iar adaptarea presupune întotdeauna o anumită doză de efort și stres. 

Știind cum stau lucrurile, ne putem scuti de eventuale dezamăgiri sau renunțări pripite. Și, feriți de cutremurul emoțional al idealurilor neîmplinite, am putea cântări mai limpede dacă denivelările terenului merită traversate de dragul perspectivei sau sunt atât de adânci încât devin, ele însele, ”the big picture”.

Când ai de-a face cu oameni, amintește-ți că nu sunt creaturi raționale, ci creaturi emoționale (Dale Carnegie)

Emoția, atunci cînd nu e cenzurată, cuprinde întregul organism într-o experiență coerentă.

Gândurile, gesturile și chiar respirația și pulsul se aliniază toate către un sens comun. Zâmbim, privim cu ochii larg deschiși și ne mișcăm cu energie sau, dimpotrivă, vorbim cu voce slabă, mișcările sunt lente și înguste, trăsăturile cad pe chip ca ramurile salciei. Iar cei din jurul nostru reflectă afectiv semnalele pe care le transmitem.

Aceasta este funcția primordială a emoției: a stabili o coerență fluidă între lumea interioară a unui organism, acțiunile acestuia și mediul exterior. Ca un flux și reflux permanent, emoția ne apropie de ce este benefic pentru noi într-un anumit moment și ne îndepărtează de ce este nociv. În același timp, expresiile emoției comunică cu cei din jurul nostru, chemându-i mai aproape sau ținându-i la distanță.

Atunci când le permitem să existe în noi fără a încerca să le modificăm, trăirile afective au beneficii clare:

• Bucuria este energia apropierii: ne orientează social, ne împinge către ceilalți, ne ușurează adaptarea, consolidează relațiile și stimulează sentimentul de încredere și siguranță.

• Frica este energia autoprotecției - adrenalina pregătește organismul pentru răspunsul de fugă sau de luptă la un pericol iminent.

• Furia delimitează în ochii celorlalți teritoriul personal ireductibil, limita de la care nu mai facem nicio concesie. Este energia dominației și a influențării, comunică celor din jur care sunt lucrurile sau resursele pe care nu suntem dispuși să le cedăm. Iar ceilalți răspund adecvat, pentru că suntem programați să ne retragem din fața expresiilor furiei.

• Tristețea este energia consolării și a vindecării. Întristatul se orientează către sine, într-o acțiune de autoreparație, iar cei din jur, irezistibil atinși de semnele tristeții, se apleacă asupra lui cu empatie și dorința de a ajuta.

• Surpriza este semnalul că avem de-a face cu o bruscă rupere de ritm, cu o schimbare radicală a  coordonatelor situației. Este energia atenției maxim focusate, a asimilării și eforturilor de a înțelege.

• Dezgustul este energia respingerii acelor lucruri de care nu vrem să ne molipsim. Își are originea în evitarea substanțelor contaminante sau otrăvitoare, dar îl putem orienta către orice situație, lucru sau persoană de care nu vrem să ne atingem. Putem simți dezgust și față de emoțiile altora, atunci când ne e teamă să nu le preluăm și noi. Ne poate dezgusta vulnerabilitatea cuiva, sensibilitatea sa, îndoiala, frica sau chiar îndrăgostirea. 

(nivelul de activare a organismului în cele 6 emoții primare: portocaliu-maxim; negru-neutru; albastru-inhibare)

Cu cât cele trei sisteme - lumea interioară, mediul exterior și comunicarea dintre ele - sunt mai armonios aliniate prin energia emoțională, cu atât sentimentul de a fi viu este mai puternic. Amorțeala sufletească sau plictisul apar când încercăm să inhibăm ceea ce simțim - indiferent că este vorba de plăcere sau durere. 

De ce avem, atunci, probleme cu emoțiile? De ce suntem învățați, de mici, să ni le reprimăm? De ce nu vrem să le simțim, de ce le ținem ascunse de ceilalți și de noi?

Pe unele le considerăm acceptabile și le alimentăm din plin, pe altele le discredităm și le înăbușim, le transformăm, le înlocuim cu altceva.

De ce le judecăm?