Cuvinte care ne pun piedică

Deprinderea limbajului precede cunoașterea de sine. Învățăm să numim obiecte și evenimente fizice cu mult înainte să realizăm că și înăuntrul nostru există și se desfăsoară diverse activități. Întâi înțelegem lumea fizică: obiectele, gravitația, cauzele și efectele, desfășurarea liniară în timp, polaritățile (rece-cald, alb-negru, mare-mic, lumină-întuneric, etc). 

Atunci când, după mai mulți ani de existență, ne întoarcem atenția asupra noastră, limbajul e deja stăpân pe noi. Un instrument format în raport cu universul fizic vine acum să-ncerce să descrie complexitatea sufletului nostru. Și, bineînțeles, dă greș.

Fără să bănuim eroarea, aplicăm lumii interioare aceleași legi fizice și chiar gramaticale cu care ne-am deprins de mici. Considerăm că și înăuntrul nostru funcționează aceeași desfășurare în timp, aceleași polarități care se exclud. Dacă e noapte, nu poate fi și ziuă simultan. Dacă sunt mânios, nu pot să și iubesc în același timp. Dacă sunt slab, nu pot fi totodată și puternic. 

Ni se pare că sentimentele și gândurile sunt concrete ca obiectele și fenomenele externe, și că urmează aceeași cauzalitate liniară. Ca să ajung să văd întreaga panoramă, trebuie întâi să urc până în vârful muntelui. Ca să ajung să am o viață împlinită, trebuie întâi să-mi depășesc teama de judecata celorlalți. Dacă simt nevoia să mă răzbun pe cineva, trebuie neapărat s-o fac, altfel nu trece. Dacă gândesc că x mă desconsideră, atunci cu siguranță e adevărat. 

Felul în care ne formulăm verbal lumea interioară nu are nicio legătură cu ce se întâmplă, de fapt, acolo. Dar are o contribuție esențială la modul în care trăim. Noi singuri ne ridicăm obstacole, sau ne ușurăm povara, în funcție de ce cuvinte folosim pentru a ne descrie viața.

Cuvintele care ne pun piedică

Există un cuvânt care, prin forța lui de sugestie, ne deviază energia de la ce ne dorim să facem către frământări inutile sau regrete. Ne anulează voința, ne trage pe linie moartă. 

În momentul în care ni l-am formulat în minte, deja e prea târziu: acțiunile și scopurile noastre sunt în pericol de a fi sabotate. 

”Aș vrea să vorbesc cu el, dar mă tem de ce ar putea crede despre mine”, ”am nevoie de ajutor, dar nu vreau să deranjez”, ”îmi doresc să particip la concurs, dar sunt timid”, ”vreau să devin independent, dar nu știu dacă sunt în stare”. 

”Sunt fericit acum, dar mă gândesc că n-o să țină.”

Cuvântul ”dar” exprimă o opoziție, și despre opoziții noi știm cum sunt, din lumea fizică: fie impenetrabile, precum obiectele, fie exclusive, ca fenomenele naturii. Rezultă de aici că este imposibil să discut cu el și să îmi fie teamă în același timp, sau să particip la concurs, cu toate că-s timid. Relațiile rămân la un nivel superficial, bucuriile nu sunt depline, acțiunile sunt suspendate.

În interiorul nostru nu există ziduri de nepătruns și stări care se exclud irevocabil, însă ajungem să avem impresia asta prin contribuția unei singure silabe. 

Încercați, pentru o vreme, să renunțați la a-l mai folosi pe ”dar” și observați în ce fel vi se schimbă viața. S-ar putea să obtineți beneficii la care nici nu ați sperat. 

Gary Yontef îl enumera pe ”dar” printre ”cuvintele murdare” ale limbajului comun, alături de ”nu pot”, ”de ce”, ”deoarece/pentru că”, impersonalul ”se” (asa se face, se spune că..). Ce credeți despre restul cuvintelor murdare? În ce fel bănuiți că ne pun ele piedici în drumurile noastre?