Atenție! Apropierea are efecte secundare

De câte ori ți s-a întâmplat să cunoști o persoană nouă, un potențial partener sau prieten, și să îl vezi ca fiind atât de potrivit cu tine, în atât de multe lucruri? Ți-ai imaginat că acesta este omul de care aveai nevoie pentru ca, în sfârșit, relația să țină. Și apoi, de câte ori nu s-a întâmplat să ți se pară că, de aproape, sunt mult prea multe diferențe enervante? 

Este în natura apropierii să crească vizibiliatea lucrurilor mărunte și să anuleze ”the big picture” . Ca atunci când explorezi cu piciorul un peisaj pe care întâi l-ai privit din depărtare: de la distanță vedeai doar frumusețea, de aproape începi să simți dificultatea și imprevizibilul.

Realitatea iubirii e diferită de miturile idealizate în care am crezut inițial, atunci când deschideam ochii asupra lumii. 

E natural să fie astfel, și ar fi util să ne așteptăm să se întâmple de fiecare dată. Apropierea îndelungată crește sensibilitatea la anumite subiecte, predispune la iritări și criticism. Partenerii își simt propriile zone de confort solicitate permanent, chestionate și modificate. E nevoie de o adaptare continuă, iar adaptarea presupune întotdeauna o anumită doză de efort și stres. 

Știind cum stau lucrurile, ne putem scuti de eventuale dezamăgiri sau renunțări pripite. Și, feriți de cutremurul emoțional al idealurilor neîmplinite, am putea cântări mai limpede dacă denivelările terenului merită traversate de dragul perspectivei sau sunt atât de adânci încât devin, ele însele, ”the big picture”.

Când ai de-a face cu oameni, amintește-ți că nu sunt creaturi raționale, ci creaturi emoționale (Dale Carnegie)

Emoția, atunci cînd nu e cenzurată, cuprinde întregul organism într-o experiență coerentă.

Gândurile, gesturile și chiar respirația și pulsul se aliniază toate către un sens comun. Zâmbim, privim cu ochii larg deschiși și ne mișcăm cu energie sau, dimpotrivă, vorbim cu voce slabă, mișcările sunt lente și înguste, trăsăturile cad pe chip ca ramurile salciei. Iar cei din jurul nostru reflectă afectiv semnalele pe care le transmitem.

Aceasta este funcția primordială a emoției: a stabili o coerență fluidă între lumea interioară a unui organism, acțiunile acestuia și mediul exterior. Ca un flux și reflux permanent, emoția ne apropie de ce este benefic pentru noi într-un anumit moment și ne îndepărtează de ce este nociv. În același timp, expresiile emoției comunică cu cei din jurul nostru, chemându-i mai aproape sau ținându-i la distanță.

Atunci când le permitem să existe în noi fără a încerca să le modificăm, trăirile afective au beneficii clare:

• Bucuria este energia apropierii: ne orientează social, ne împinge către ceilalți, ne ușurează adaptarea, consolidează relațiile și stimulează sentimentul de încredere și siguranță.

• Frica este energia autoprotecției - adrenalina pregătește organismul pentru răspunsul de fugă sau de luptă la un pericol iminent.

• Furia delimitează în ochii celorlalți teritoriul personal ireductibil, limita de la care nu mai facem nicio concesie. Este energia dominației și a influențării, comunică celor din jur care sunt lucrurile sau resursele pe care nu suntem dispuși să le cedăm. Iar ceilalți răspund adecvat, pentru că suntem programați să ne retragem din fața expresiilor furiei.

• Tristețea este energia consolării și a vindecării. Întristatul se orientează către sine, într-o acțiune de autoreparație, iar cei din jur, irezistibil atinși de semnele tristeții, se apleacă asupra lui cu empatie și dorința de a ajuta.

• Surpriza este semnalul că avem de-a face cu o bruscă rupere de ritm, cu o schimbare radicală a  coordonatelor situației. Este energia atenției maxim focusate, a asimilării și eforturilor de a înțelege.

• Dezgustul este energia respingerii acelor lucruri de care nu vrem să ne molipsim. Își are originea în evitarea substanțelor contaminante sau otrăvitoare, dar îl putem orienta către orice situație, lucru sau persoană de care nu vrem să ne atingem. Putem simți dezgust și față de emoțiile altora, atunci când ne e teamă să nu le preluăm și noi. Ne poate dezgusta vulnerabilitatea cuiva, sensibilitatea sa, îndoiala, frica sau chiar îndrăgostirea. 

(nivelul de activare a organismului în cele 6 emoții primare: portocaliu-maxim; negru-neutru; albastru-inhibare)

Cu cât cele trei sisteme - lumea interioară, mediul exterior și comunicarea dintre ele - sunt mai armonios aliniate prin energia emoțională, cu atât sentimentul de a fi viu este mai puternic. Amorțeala sufletească sau plictisul apar când încercăm să inhibăm ceea ce simțim - indiferent că este vorba de plăcere sau durere. 

De ce avem, atunci, probleme cu emoțiile? De ce suntem învățați, de mici, să ni le reprimăm? De ce nu vrem să le simțim, de ce le ținem ascunse de ceilalți și de noi?

Pe unele le considerăm acceptabile și le alimentăm din plin, pe altele le discredităm și le înăbușim, le transformăm, le înlocuim cu altceva.

De ce le judecăm?

Confort, progres și panică. Noi ce alegem cel mai des?

Toți avem zona noastră de confort. 

Mai largă sau mai restrânsă, cu granițe rigide sau flexibile, este în același timp rezidență de vacanță și refugiu în vreme de exil. 

Asta nu înseamnă că zona de confort este, neapărat, și confortabilă. Teritoriul ei este delimitat de acele situații care nu ne sperie și nu ne solicită peste măsură pentru că le cunoaștem mult prea bine, ne-am obișnuit cu ele, ne-am desensibilizat la eventualele lor riscuri. 

Pe cât de familiare și confortabile sunt pentru noi, aceleași situații pot fi catastrofale pentru alții. 

O viață liniștită și retrasă, cu minimum de activități, este posibil să fie raiul confortului pentru un introvertit contemplativ, în timp ce pentru un energic împătimit de adrenalină să fie o tortură (mult prea) lentă. A-l pune pe cel care aleargă permanent dintr-o activitate în alta să stea o vreme cu el însuși și gândurile sale ar fi o dovadă de cruzime.

Poate că nu ne este la îndemână să credem că și anxietatea sau depresia pot fi o zonă de confort la fel de acceptabilă. Sunt oameni cărora le vine mai ușor să se îngrijoreze permanent, decât să își asume riscul de a nu-și imagina toate nenorocirile posibile. Există, din nefericire, oameni pentru care depresia este o plapumă cu spini - e dureroasă, dar îi apără de riscul de a se mobiliza pentru ceva și a fi apoi dezamăgiți.

Progresul presupune un oarecare ”deranj” inițial, o ieșire relativ riscantă din zona de confort. Dar de aici vin îmbogățirea experienței, sentimentul intens de a fi viu, încrederea în sine, varitetatea vieții.

A face pași prea mari, necântăriți și nu la timpul potrivit aduce riscul de a sări direct în zona unde stăpânește panica. Apar confuzia, disperarea, dorința de a da înapoi și, în cazuri foarte grave, chiar traumatizarea. Schimbarea nu se face organic, coerent, sau nu se face deloc. 

Paradoxal, ajunși în zona de panică nu vom face decât să restrângem și să întărim și mai mult granițele zonei de confort.

Situația cea mai tristă și mai păguboasă pentru dezvoltarea unei persoane este aceea în care, pe lângă niște limite prea dure ale confortului, zona de risc suportabil este extrem de îngustă sau chiar inexistentă. În cazul lor, imediat ce o schimbare este pe cale să apară în starea de lucruri familiară, se declanșează panica extremă. 

Tu cum stai cu deplasarea prin aceste teritorii?

Cuvinte care ne pun piedică

Deprinderea limbajului precede cunoașterea de sine. Învățăm să numim obiecte și evenimente fizice cu mult înainte să realizăm că și înăuntrul nostru există și se desfăsoară diverse activități. Întâi înțelegem lumea fizică: obiectele, gravitația, cauzele și efectele, desfășurarea liniară în timp, polaritățile (rece-cald, alb-negru, mare-mic, lumină-întuneric, etc). 

Atunci când, după mai mulți ani de existență, ne întoarcem atenția asupra noastră, limbajul e deja stăpân pe noi. Un instrument format în raport cu universul fizic vine acum să-ncerce să descrie complexitatea sufletului nostru. Și, bineînțeles, dă greș.

Fără să bănuim eroarea, aplicăm lumii interioare aceleași legi fizice și chiar gramaticale cu care ne-am deprins de mici. Considerăm că și înăuntrul nostru funcționează aceeași desfășurare în timp, aceleași polarități care se exclud. Dacă e noapte, nu poate fi și ziuă simultan. Dacă sunt mânios, nu pot să și iubesc în același timp. Dacă sunt slab, nu pot fi totodată și puternic. 

Ni se pare că sentimentele și gândurile sunt concrete ca obiectele și fenomenele externe, și că urmează aceeași cauzalitate liniară. Ca să ajung să văd întreaga panoramă, trebuie întâi să urc până în vârful muntelui. Ca să ajung să am o viață împlinită, trebuie întâi să-mi depășesc teama de judecata celorlalți. Dacă simt nevoia să mă răzbun pe cineva, trebuie neapărat s-o fac, altfel nu trece. Dacă gândesc că x mă desconsideră, atunci cu siguranță e adevărat. 

Felul în care ne formulăm verbal lumea interioară nu are nicio legătură cu ce se întâmplă, de fapt, acolo. Dar are o contribuție esențială la modul în care trăim. Noi singuri ne ridicăm obstacole, sau ne ușurăm povara, în funcție de ce cuvinte folosim pentru a ne descrie viața.

Cuvintele care ne pun piedică

Există un cuvânt care, prin forța lui de sugestie, ne deviază energia de la ce ne dorim să facem către frământări inutile sau regrete. Ne anulează voința, ne trage pe linie moartă. 

În momentul în care ni l-am formulat în minte, deja e prea târziu: acțiunile și scopurile noastre sunt în pericol de a fi sabotate. 

”Aș vrea să vorbesc cu el, dar mă tem de ce ar putea crede despre mine”, ”am nevoie de ajutor, dar nu vreau să deranjez”, ”îmi doresc să particip la concurs, dar sunt timid”, ”vreau să devin independent, dar nu știu dacă sunt în stare”. 

”Sunt fericit acum, dar mă gândesc că n-o să țină.”

Cuvântul ”dar” exprimă o opoziție, și despre opoziții noi știm cum sunt, din lumea fizică: fie impenetrabile, precum obiectele, fie exclusive, ca fenomenele naturii. Rezultă de aici că este imposibil să discut cu el și să îmi fie teamă în același timp, sau să particip la concurs, cu toate că-s timid. Relațiile rămân la un nivel superficial, bucuriile nu sunt depline, acțiunile sunt suspendate.

În interiorul nostru nu există ziduri de nepătruns și stări care se exclud irevocabil, însă ajungem să avem impresia asta prin contribuția unei singure silabe. 

Încercați, pentru o vreme, să renunțați la a-l mai folosi pe ”dar” și observați în ce fel vi se schimbă viața. S-ar putea să obtineți beneficii la care nici nu ați sperat. 

Gary Yontef îl enumera pe ”dar” printre ”cuvintele murdare” ale limbajului comun, alături de ”nu pot”, ”de ce”, ”deoarece/pentru că”, impersonalul ”se” (asa se face, se spune că..). Ce credeți despre restul cuvintelor murdare? În ce fel bănuiți că ne pun ele piedici în drumurile noastre? 

Supravietuind infidelitatii

La o simplă verificare a ce cred oamenii despre infidelitate cele mai multe raspunsuri sunt de genul “Nu a primit ce avea nevoie în relaţie si a căutat în altă parte”. Desigur, dacă partenerul/partenera nu mai este iubitor/iubitoare, atent/ă, tandru/ă, nu îşi mai doreşte să faceţi dragoste este de înţeles că veţi căuta satisfacerea tuturor acestor nevoi în altă parte, dar asta nu presupune automat “să înşelaţi”. Asumarea angajamentului initial presupune şi asumarea dez-angajamentului.

 

Există însă multe motive pentru infidelitate care pot avea  mai puțin de-a face cu atitudinea, aspectul sau comportamentul partenerului.

  

•   Petrece mai multe ore la birou decât acasă şi împărtăşeşte cu colegul/colega tot mai multe gânduri şi emoţii.
• Se pare că a primit totul (cariera de succes , abundenţă financiară, partener potrivit ) mult prea ușor și prea devreme pentru a dezvolta apreciere autentică.
• S-a căsătorit din motive de confort si siguranţă alături de un partener de încredere şi o dată ce s-a simţit în siguranţă şi-a îndreptat atenţia spre altcineva care corespunde celorlalte nevoi şi dorinţe.
• A fost presat/ă să intre într-o relație pe termen lung înainte de a fi într-adevăr pregătit/ă pentru un astfel de  angajament.
• Este dezamăgit/ă de propria persoană,  de carieră, de lipsa unor calități personale şi proiectează aceste nemulţumiri în exterior, pe partenerul/partenra lor.
• A experimentat un deces sau o pierdere peste care nu a putut trece.
•  Caută un remediu rapid, de  moment, sau o fugă de problemele cu care se confruntă.
• Nu a simţit niciodată dragoste  adevărată pentru  partenerul/a  lor și a rămas pentru diferite alte motive.
• Nu-şi mai respectă partenerul/a sau nevoile i s-au schimbat între timp, dar se teme să renunţe definitiv.
• A fost crescut/ă  într-o cultură sau familie care încurajează sau trece cu vederea infidelitatea.

Poate o să vă surprindă, dar la nivel global studiile spun că este principala cauză a divorţurilor, urmată de violenţa fizică, dependenţa de alcool sau de medicamente si asa-numita "nepotrivire de caracter" (unde pot fi incluse nenumărate probleme de cuplu).

La o primă întrebare: “Ce  ai face dacă ţi s-ar întâmpla ţie?” persoanele se arată îngrozite şi sunt ferm convinse că nu ar putea ierta. Totuşi situaţia este foarte complicată şi complexă, iar în realitate, reacţiile sunt  surprinzătoare chiar şi pentru propria noastra persoană.

Unele cupluri reuşesc să depăşească momentul (cu sprijinul psihologului de multe ori), pe de alta parte, după o perioada de "agonie" a relaţiei alte cupluri se despart.

Dacă ai înşelat  

1. Evaluează onest motivele infidelităţii. Te va ajuta să eviţi aceste tentaţii în viitor. 

2. Asumă-ţi. Nu te apăra, nu încerca să găseşti justificări şi scuze, dând vina pe partener (“Dacă m-ai fi înţeles mai bine!” etc.) Momentul examinării cauzelor împreună cu partenerul/partenera este mai târziu. La început, cel mai bine este să-ţi asumi întreaga vină. 

3. Cere-ţi scuze. Nu doar un simplu murmur de “sorry”. Fii conştient că partenerul/a este şocat/ă, rănit/ă, furios/furioasă, speriat/ă iar scuzele nu îl/o vor alina, însă absenţa lor vor face rău.

4. Cere-ţi scuze des. Nu, nu este o eroare de repetiţie. Partenerul va avea nevoie săptămâni sau luni să audă scuzele tale sincere. 

5. Răspunde sincer la întrebări. Partenerul/partenera ta vor avea multe întrebări să-ţi pună, fii dispus să răspunzi, cu excepţia detaliilor despre comportamentul din timpul actului sexual. Aceste detalii se pot imprima mult timp în mintea partenerului si nu sunt niciodată utile. 

6. Fii o carte deschisă. Nu ezita să arăti istoricul apelurilor telefonice, e-mail-uri, discuţiilor pe facebook. Nu te grăbi să le ştergi imediat pentru a-ţi proteja partenerul. De fapt doar vei întări temerea că ascunzi ceva.

7. Dacă nu ai facut-o deja, rupe contactul cu această a treia persoană (poate chiar în faţa partenerului/partenerei tale).

8. Acceptă faptul că trăieşti sentimente de pierdere prin încheierea acestei aventuri sau relaţiei în paralel. Este un lucru normal, sunt şi acestea sentimentele tale. Asta însă nu reprezintă un indiciu negativ vis-à-vis de sentimentele pentru partenerul/partenera ta.  Recunoaste-le în faţa unui consilier marital şi mergi mai departe.

9. Acordă timp pentru refacerea relaţiei. Specialiştii compară experienţa partenerului înşelat cu tulburarea de stres post-traumatic: gânduri dureroase, anxietate crescută, panică, confuzie, etc. Are nevoie de timp şi suport să proceseze informaţia şi să treacă peste toată durerea cauzată.

10. Pregăteşte-te să fii insultat/ă – des. Încearcă să înţelegi furia şi să răspunzi nonviolent, mai ales că în spatelor cuvintelor este de fapt multă suferinţă trăită de partener. Dacă nu funcţionează îi poţi spune „Vreau să ne fie bine, să trecem peste, nu vreau să ne luptăm. Cuvintele tale mă rănesc.” Partenerul se poate se simti uşurat că s-a descărcat dar abuzul verbal nu este de folos nicunuia dintre voi, aşa că nu lăsa să escaladeze conflictul.

Pentru amândoi

11. Păstraţi intimitatea. Este o problemă privată şi chiar dacă este tentant să ceri suport la prieteni sau familie pentru jumătatea ta de poveste, nu o face. Ultimul lucru de care ai nevoie este să-ţi ia partea şi să-l condamne pe celălalt. Este nevoie de suport pentru amândoi ca relaţia să poată fi refăcută.  

12. Aveţi răbdare. Nu există un moment magic când brusc totul va fi iertat, toate rănile vindicate, toată furia disipată. Trec ani până când poţi simţi că ai luat decizia bună, că s-a refacut cu adevărat casnicia.

13. Găsiţi motive să rămâneţi în relaţie. Dacă aţi luat decizia să reconstruiţi relaţia, deşi vor fi momente grele şi multe motive să renunţaţi, reamintiţi-vă decizia asumată.

14. Alegeţi să iubiţi din nou.

Dacă ai fost înşelat/ă

1. Rezistă tentaţiei să pleci imediat. Primul impuls după ce afli că ai fost înşelat/ă este să fugi. Dacă partenerul/partenera regretă cu adevarat şi încă îţi mai doreşti să-ţi repari relaţia va trebui să încercaţi să lucrati împreună.

2. Evaluează cu onestitate. Nu ajută cu adevărat doar să-ţi învinovăţeşti partenerul/partenera şi să urăşti pe cel/cea cu care te-a înşelat. Dacă existau probleme înainte de infidelitate acum pot fi cu uşurinţă identificate. Nu înseamnă că eşti responsabil/ă pentru decizia partenerului, ci că este cu adevărat nevoie de o evaluare obiectivă a întregii căsnicii, incluzând propriul comportament.

3. Procesează furia, neîncrederea, frica, ruşinea. Toate sunt emoţii normale în această situaţie. Te poţi simţi neîncrezător/neîncrezătoare  înclusiv referitor la cele mai simple decizii (unde să te duci, ce să mănînci, cu ce să te îmbraci). Te întrebi dacă nu cumva toată relaţia a fost o minciună. Vestea bună este că cel mai probabil nu a fost vorba de o astfel de relaţie. Recunoaşte-ţi nevoia de spaţiu şi timp pentru ca încrederea să poată fi recăpătată. Dacă simţi nevoia, poţi apela şi la un specialist. Toate aceste ganduri şi emoţii se cer a fi exprimate si acceptate.

4. Nu transforma faza de pedeapsă într-o sentinţă pe viată pentru partenerul/partenera ta. Nimeni nu poate accepta o viaţă în care este zilnic blamat/ă, chiar dacă îşi recunoaşte întreaga vinovăţie.

5. Alege să iubeşti din nou. Dacă te trezeşti într-o zi şi constaţi că ai acceptat incidentul, că ai iertat şi că eşti bucuros/bucuroasa că ai rămas cu partenerul/partenera ta, ai supravieţuit infidelităţii iar relaţia voastră este iarăşi sănătoasă.

(preluare după wikihow.com)

Homosexualitatea şi ruşinea care sabotează din umbră

Așa cum amintea un articol anterior despre dificultatea experienței rușinii, psihicul uman este capabil de multe ”artificii de calcul” pentru a înlătura din conștiință această emoție dificilă. În consecință, ruşinea nu este de obicei observată în mod direct, ci mai degrabă observăm comportamentele menite să o ascundă: autodevalorizare, autoblamare, superioritate, retragere emoţională şi chiar violenţă (de exemplu, violența de limbaj la adresa acelor lucruri care rușinează persoana). Persoanele cu orientare sexuală diferită de clasica heterosexualitate au o și mai mare predispoziție către a se confrunta cu tot acest ansamblu de emoții dificile, care își au originea în sentimentul de rușine față de propria persoană. Astfel viaţa lor poate ajunge să se învârtă în jurul tentativelor de control şi evitare a ruşinii. 

Legătura homosexualităţii cu ruşinea: judecata socială introiectată

Lumea cum o ştim este formată din sisteme de credinţă “bine-rău”, menite să țină loc de o cunoaștere mai nuanțată și mai profundă a realității. Împărțirea lumii în alb și negru, bine și rău, reprezintă un sistem moral primar. Util în felul său, este folosit îndeosebi de copii, înainte de a-și dezvolta o înțelegere complexă și un sistem de reguli morale care să poată fi aplicate specific, în funcție de context. 

Dar tocmai pentru ca au o generalitate atât de mare, fără nuanțe, aceste sisteme bazale de credință devin un rețetar, stabilind care este comportamentul social acceptabil, ce e aprobat şi ce e dezaprobat. Trăind în mijlocul lor, auzindu-le încă din copilărie în toate contextele, aceste credinţe şi reguli sociale ajung să fie introiectate - preluate ca fiind ale propriei persoane şi transformate în ”ochelari” prin care privim lumea și pe noi înșine. Nu mai deosebim între ce considerăm noi că este un comportament moral și decent și ce am fost învățați de mici să credem. Atunci când, prin alegerea proprie sau din întâmplare, trăim în limitele acestor stereotipuri acceptate, avem sentimente bune despre noi şi locul nostru în lume. În sens contrar, ne simțim ca și cum suntem “în neregulă, suntem răi”.

Începem să ne definim identitatea timpuriu pornind de la corpul nostru, iar dacă corpul şi ce îi face lui plăcere este “greşit” (în acest caz, incongruent cu sistemul moral stereotipal), atunci noi cu totul ne percepem ca fiind “greşiţi”. Consecinţa acestor mesaje şi sentimente este ruşinea. Cu cât este mai afectată o parte importantă a sinelui, cu atât ruşinea este mai mare. Deoarece acea parte a sinelui reprezentată de sexualitate este dată - adică imposibil de schimbat - iar judecata socială este şi ea dată, persoanele cu orientare sexuală diferită de ceea ce dictează stereotipul social ajung să trăiască un sentiment de lipsă de sperantă. Asociate cu ruşinea mai sunt: stima de sine scăzută, izolarea socială, izolarea faţă de sine, imobilizarea (imposibilitatea de a realiza diverse acțiuni) sau narcisismul compensatoriu.

Aşa cum ne arată un număr mare de cercetări, homosexualitatea este ceva natural: regăsită la o mare parte din regnul animal, este cunoscută și în toate culturile umane, fiind probabil rezultatul unor influenţe reciproce între biochimia individuală, factori genetici şi dinamica psiho-socială.

Atunci de ce există toată această împotrivire? Poate pentru că în istoria umană timpurie reproducerea era favorizată, dar de ce persistă şi astăzi? Trebuie reţinut faptul că societăţile cu nivel înalt de opresiune şi ruşinare faţă de homosexualitate sunt acele societăţi în care sexualitatea este pedepsită în general, în care sunt diferenţieri puternice de statut şi putere între barbati şi femei şi în care sunt descurajate libertăţile şi egalitatea civilă în general.

Ruşinea şi experienţa expunerii

Expunerea, acel proces de a deveni conştient şi de a asimila propria homosexualitate nu este în  nici un caz un proces static sau un eveniment singular. Pe parcursul vieţii, persoanele bi- sau homosexuale sunt nevoite să gestioneze această conştientizare prin modul în care își formează un simţ al sinelui coerent, prin modul în care relaționează cu ceilalți, prin modul în care suportă, fac față și/sau depășesc ruşinea. Viața le supune la un lung șir de provocări în această direcție. Fiecărui moment de adaptare reușită îi urmează un altul, care aduce noi încercări. De exemplu, poate o persoană homosexuală ajunge în sfârșit să se simtă confortabil cu ea însăși într-o relație de cuplu, dar după o vreme poate își dorește să se căsătorească, sau să adopte un copil, poate își dorește să apară cu partenerul în public, la nunta unei rude apropiate sau la petrecerea de la firmă. 

Fiecare persoană homosexuală-lesbiană-bisexuală lucrează cu o anumită faţetă a expunerii, gestionând un proces de asimilare a sexualităţii şi a orientării sexuale în cadrul sinelui şi în contextul permisiunilor exterioare. Chiar şi în mijlocul unei vieţi împlinite, cu acceptare de sine şi identitate sexuală integrată, ruşinea mai poate exista ca un balast afectiv. Ea ne-a protejat multă vreme de pericolul - imaginat sau real - al expunerii, şi ne e greu să renunţăm la ea.

Homosexualitatea şi ruşinea pot să coexiste multă vreme în viața unei persoane, de multe ori doar la nivel inconștient, afectând alegerile acesteia, modul de viață, speranțele și planurile de viitor în moduri subtile și ocolite. 

Există însă posibilitatea transformării profunde, a ieșirii din acest context interior tensionat, dacă persoana reușește să identifice în jurul său (cel puțin) o sursă de sprijin autentic și deplin, și își dă voie să primească acest ajutor. De multe ori, din păcate, rușinea inconștientă, credința înrădăcinată că ”sunt greșit, ceva este în neregulă cu mine, sunt un păcătos” determină persoanele bi- sau homosexuale să își refuze ajutorul celorlalți, fără chiar să realizeze că fac acest lucru. 

Pe măsură ce creştem putem cultiva un simţ mai matur, mai complex faţă de sine, renunțând la ochelarii polarizați (bun-rău, puternic-slab, onest-ascuns, curajos-temător, mândru-ruşinat) prin care vedem lumea și pe noi înșine. Putem ajunge să înțelegem că valoarea noastră personală constă în altceva decât aceste etichete reducționiste. Demnitatea unei persoane constă în valorile morale pe care și le alege singură, în felul în care se tratează pe sine și pe ceilalți, în modul în care își îmbogățește creativ viața, în ceea ce oferă din ea însăși - din experiența sa, din sufletul său. 

Dificultatea experienței rușinii

Din toată paleta largă a emoțiilor umane, poate cea mai greu de trăit, cea mai greu de simțit pe propria piele este rușinea. Literatura psihanalitică spune că, inconștient, psihicul uman este capabil să facă eforturi uriașe pentru a nu simți rușine: plecând de la a înlocui rușinea cu orice altă trăire afectivă mai acceptabilă (furie, frică, amorțire, depresie, tot soiul de fobii sau nevroze) și ajungând, în cazurile cele mai grave, până la autodistrugere (fizică sau simbolică).

Restul emoțiilor se referă la raportul dintre sinele care simte și un obiect exterior. Oricât de dureroase ar fi, în general ele pot fi tolerate din acest motiv. Ruşinea, în schimb, este o atitudine a sinelui față de sine însuși. Mai mult, este o atitudine negativă a sinelui față de sine însuși. Strâns înrudită cu vina, dar diferită într-un mod esențial: în timp ce vina este o atitudine negativă față de un gest sau un comportament propriu (”am făcut ceva rău sau greșit”), rușinea este respingerea unei trăsături proprii, sau chiar a propriei persoane în întregime (”eu însumi sunt rău sau greșit”). 

Rușinea este un fel de autodescalificare din statutul de ființă umană care are o anumită valoare, care merită din partea celorlalți suport: respect, atenție, înțelegere, iertare, iubire chiar. Când o persoană experimentează rușinea, este pentru că ori percepe în mod real ori își imaginează o lipsă de suport a întregii sale ființe din partea celorlalți. În același timp, își retrage propriul sprijin de sine, provocând o rupere internă. Ca și cum se lasă pe sine însuși în pom, și pomul în aer. 

Tocmai de aceea, rușinea se asociază cu retragerea, cu ascunderea, cu acoperirea ochilor sau coborârea privirii. Rușinea înseamnă ruperea legăturilor cu ceilalți, și mai ales cu sine. Persoana rușinată se retrage din experiență, se retrage din contactul vizual și emoțional cu ceilalți - deși chiar acest contact este, atunci când e autentic, tratamentul pentru rușine. Tocmai în acest lucru constă caracterul paradoxal al acestei emoții complicate: rușinea se vindecă prin intimitate sau apropiere sufletească, dar tot rușinea este cea care împiedică persoana să poată accepta contactul emoțional autentic. 

Ruperea legăturilor cu sine duce la o înstrăinare de propria persoană. Experiențe proprii, dorințe, sentimente, scopuri de viață, tot ce declanșează rușinea va fi trecut în zona necunoscută și neconștientizată a ființei, chiar cu prețul neîmplinirii personale. Și nu doar lucrurile care ne trezesc rușinea vor fi ținute în afara conștiinței, ci, în anumite cazuri, chiar rușinea însăși. Pentru că există și o rușine de rușine, sau frică de rușine, fapt care îngreunează și mai mult atingerea acestei zone dureroase a personalității și, eventual, vindecarea ei.