Mituri si fapte despre terapie

1. Mit:Totul este despre mama ta. Deşi informaţiile despre trecutul tău pot fi importante, terapeuţii actuali se concentrează mai mult pe prezent şi pe rezolvarea problemelor din prezent.
2. Mit: Terapia este pentru oameni bolnavi. Deşi a pornit ca tratament pentru tulburările psihice severe, între timp a devenit un instrument la care pot apela în special cei motivaţi şi cu resurse, mai degrabă decat cei slabi, neputincioşi. 
3. Fapt: Terapia este pentru viaţa de zi cu zi. Primind o mana de ajutor referitor la sarcinile vieţii de zi cu zi vei funcţiona mai eficient si cu mai multă bucurie. 
4. Mit: Vei ramane în terapie pentru totdeauna. În realitate multe dintre probleme pot fi rezolvate în câteva săptămâni/luni. Îţi poti reduce nivelul de stres şi de anxietate, îţi poţi îmbunătăţi relaţiile, poţi dormi mai bine, poţi dobândi obiceiuri sănătoase, poţi deveni eficient în atingerea scopurilor.
5. Mit: Terapeuţii doar ascultă. Deşi ascultarea activă are un rol important, nu vei fi întrebat doar „cum te simţi” ci vei primi întrebări ţintă legate de obiectivele tale, vei primi teme pentru acasă, vei primi feed-back, vei fi informat cu privire la aspecte importante legate de sănătatea vieţii.
6. Mit: Terapia de cuplu este pentru cei alfaţi în pragul divorţului. În realitate terapia e mult mai eficientă când relaţia de cuplu nu este în situaţie de criză şi cei doi pot accepta mai uşor diferenţele dintre ei. Una dintre greşelile pe care cuplurile le fac este tocmai faptul că aşteaptă prea mult până să apeleze la consiliere.
7. Mit: Toate terapiile şi toţi terapeuţii sunt la fel. Există diferite tipuri de terapii care au structură şi abordări diferite, la fel cum şi terapeuţii au stiluri, abilităţi şi abordări diferite.
8. Mit: Terapia este scumpă. Terapia este văzută de multe ori ca un lux însă este suficient să fii motivat/ă să lucrezi şi să faci schimbările necesare de-a lungul a câtorva şedinţe astfel încât costurile să fie uşor manageriate.
9. Fapt: Terapia poate fi confortabilă. Dacă ai refuzat să apelezi la terapie pentru că nu ai suficient timp, află că multe cabinete au program prelungit seara, sau în week-end sau oferă şedinţe on-line.

Superputerile secrete ale mamelor

Probabil mulţi dintre voi aţi fost surprinşi să vedeţi în reclama despre „Cel mai dificil job din lume” (unde cerinţele sunt: lucrul în picioare, 135 de ore pe săptămână, fără pauze sau dormit, poţi mânca doar după ce asociatul tău termina de mâncat, nu eşti plătit, nu ai vacanţe) că există persoane care au deja un astfel de job, mamele noastre. http://www.youtube.com/watch?v=HB3xM93rXbY

De foarte mult timp se vorbeşte de această legătură specială, însuşi Carl Jung scria că primul arhetip pe care-l construim vine de la mamele noastre, ceea ce înseamnă că înainte de a exista „sinele” există "mama". În aproape fiecare cultură există un cuvânt informal similar pentru mamă - ma, mom, mommy, mama. Pe masura ce copilul îşi ia pauze de respirat pe timpul alăptării sunetul care iese este mamamamama.

O altă conexiune primară are loc prin simţul mirosului. Într- un studiu, mai mult de 90% din mame au fost capabile să-şi identifice copilul prin miros numai după ce au petrecut 10 minute cu ei. După o oră procentul a crescut la100%. Un studiu separat a arătat că, atunci când copiii miros laptele mamei lor, și nu al alteia, ei deveni calmi si experimentează mai puţină durere. Alăptatul eliberează un val enorm de oxitocină (hormonul dragostei), unul dintre cei mai puternici hormoni din organism.

Într-un studiu recent condus de Pilyoung Kim de la Institutul Naţional de Sănătate Mintală din SUA s-a constatat că volumul de materie cenușie a mamelor a crescut cu o cantitate mică, dar semnificativă, în diferite părți ale creierului în termen de câteva luni până la naştere. Este vorba de acele zone din creier legate de motivație și comportament. Aceasta este o demonstrație extraordinară a modului cum mama se pregăteşte pentru rolul foarte important de a avea grijă de un nou-născut foarte fragil. Creierul se adaptează astfel încât mama să poată avea grijă de copil în mod natural.

 Acest studiu dovedește neuroplasticitatea creierului adulţilor și validează înţelepciunea tradiţională care spune că dragostea este transformatoare. Știm acum că agentul remarcabil din spatele acestei schimbări este oxitocina iar profunzimea și calitatea dragostei are un impact enorm asupra bunăstării adultului de mai târziu.

Legătura copiilor cu taţii, mătuşile, fraţii, bunicii sunt foarte importante dar e ceva foarte special în relaţia cu mama iar oamenii de ştiinţă au putut demostra acest lucru. (adaptat dupa Eva RitVo, MD, in psychologytoday.com)

Ce părere au taţii despre această descriere? Oare este subestimat rolul tatălui şi este încurajată deresponsabilizarea lui?

Reflecții de vacanță. Ce se întâmplă când totul ajunge să nu mai fie de ajuns?

Trăim în locuri și vremuri care ne permit existențe complexe. Activități dintre cele mai felurite, planuri dintre cele mai cuprinzătoare, relații de tot felul. Ori ne închidem în confortul casei și căutăm pe net experiențe echivalente. Posibilitățile sunt nelimitate.

De câte ori realizăm, însă, că tot ceea ce trăim se reflectă într-un loc aproape imperceptibil din noi înșine? Tot ce facem la muncă, acasă, la întâlnirile cu prietenii, în public sau în cea mai secretă intimitate facem, de fapt, și undeva înăuntrul nostru. Abia acolo experiența prinde sens și viață. Și, invers, ce se întâmplă înăuntru se suprapune peste tot ce e afară, împrumutându-i lumii culorile și înțelesul. 

Când cele două lumi – cea din afară și cea din interior – nu se ating suficient cât să facă un schimb alchimic de ”substanțe”, conștiința se îngustează și sentimentul de a fi viu se diluează. Ce e înăuntru se ofilește precum o plantă la întuneric, ce e în exterior devine tern și fragmentat. Ne plictisim. Ne pierdem simțurile. Rămânem izolați de propria existență. 

Și atunci începe căutarea.

Mai vizibili sunt cei care caută în afară - o substanță psihotropă, o pasiune nouă, o experiență diferită, o relație improbabilă, o aventură și mai periculoasă decât anterioara. Pentru o vreme, viața este din nou simțită intens. Curând, însă, efectul substanței piere și gustul noului devine fad, și iarăși apare plictiseala. Traseul lor este cel al roții mari din parcul de distracții: când foarte sus, când foarte jos, alternativ, fără oprire. 

Cei care caută înăuntru se studiază, se analizează, își pun întrebări, își dau răspunsuri. Din când în când, în urma unei revelații, ceva tresare în ei și, pentru un timp, speranța la viață se animă cu un nou elan. Consideră că s-au înțeles suficient, și nu-și explică de ce nu progresează în vreun fel. Mișcarea lor este aceea a caruselului - în jurul unei axe verticale. Tot întelegându-se, dar fără nicio diferență de nivel. 

Și dacă nu doar în afară, și dacă nu doar înăuntru, atunci unde să mai căutăm? Unde mai putem ”umbla” pentru a regăsi experiența vibrantă și constantă a faptului de a fi viu?

Un răspuns posibil se regăsește printre rânduri. L-ai remarcat deja?

Atenție! Apropierea are efecte secundare

De câte ori ți s-a întâmplat să cunoști o persoană nouă, un potențial partener sau prieten, și să îl vezi ca fiind atât de potrivit cu tine, în atât de multe lucruri? Ți-ai imaginat că acesta este omul de care aveai nevoie pentru ca, în sfârșit, relația să țină. Și apoi, de câte ori nu s-a întâmplat să ți se pară că, de aproape, sunt mult prea multe diferențe enervante? 

Este în natura apropierii să crească vizibiliatea lucrurilor mărunte și să anuleze ”the big picture” . Ca atunci când explorezi cu piciorul un peisaj pe care întâi l-ai privit din depărtare: de la distanță vedeai doar frumusețea, de aproape începi să simți dificultatea și imprevizibilul.

Realitatea iubirii e diferită de miturile idealizate în care am crezut inițial, atunci când deschideam ochii asupra lumii. 

E natural să fie astfel, și ar fi util să ne așteptăm să se întâmple de fiecare dată. Apropierea îndelungată crește sensibilitatea la anumite subiecte, predispune la iritări și criticism. Partenerii își simt propriile zone de confort solicitate permanent, chestionate și modificate. E nevoie de o adaptare continuă, iar adaptarea presupune întotdeauna o anumită doză de efort și stres. 

Știind cum stau lucrurile, ne putem scuti de eventuale dezamăgiri sau renunțări pripite. Și, feriți de cutremurul emoțional al idealurilor neîmplinite, am putea cântări mai limpede dacă denivelările terenului merită traversate de dragul perspectivei sau sunt atât de adânci încât devin, ele însele, ”the big picture”.

Când ai de-a face cu oameni, amintește-ți că nu sunt creaturi raționale, ci creaturi emoționale (Dale Carnegie)

Emoția, atunci cînd nu e cenzurată, cuprinde întregul organism într-o experiență coerentă.

Gândurile, gesturile și chiar respirația și pulsul se aliniază toate către un sens comun. Zâmbim, privim cu ochii larg deschiși și ne mișcăm cu energie sau, dimpotrivă, vorbim cu voce slabă, mișcările sunt lente și înguste, trăsăturile cad pe chip ca ramurile salciei. Iar cei din jurul nostru reflectă afectiv semnalele pe care le transmitem.

Aceasta este funcția primordială a emoției: a stabili o coerență fluidă între lumea interioară a unui organism, acțiunile acestuia și mediul exterior. Ca un flux și reflux permanent, emoția ne apropie de ce este benefic pentru noi într-un anumit moment și ne îndepărtează de ce este nociv. În același timp, expresiile emoției comunică cu cei din jurul nostru, chemându-i mai aproape sau ținându-i la distanță.

Atunci când le permitem să existe în noi fără a încerca să le modificăm, trăirile afective au beneficii clare:

• Bucuria este energia apropierii: ne orientează social, ne împinge către ceilalți, ne ușurează adaptarea, consolidează relațiile și stimulează sentimentul de încredere și siguranță.

• Frica este energia autoprotecției - adrenalina pregătește organismul pentru răspunsul de fugă sau de luptă la un pericol iminent.

• Furia delimitează în ochii celorlalți teritoriul personal ireductibil, limita de la care nu mai facem nicio concesie. Este energia dominației și a influențării, comunică celor din jur care sunt lucrurile sau resursele pe care nu suntem dispuși să le cedăm. Iar ceilalți răspund adecvat, pentru că suntem programați să ne retragem din fața expresiilor furiei.

• Tristețea este energia consolării și a vindecării. Întristatul se orientează către sine, într-o acțiune de autoreparație, iar cei din jur, irezistibil atinși de semnele tristeții, se apleacă asupra lui cu empatie și dorința de a ajuta.

• Surpriza este semnalul că avem de-a face cu o bruscă rupere de ritm, cu o schimbare radicală a  coordonatelor situației. Este energia atenției maxim focusate, a asimilării și eforturilor de a înțelege.

• Dezgustul este energia respingerii acelor lucruri de care nu vrem să ne molipsim. Își are originea în evitarea substanțelor contaminante sau otrăvitoare, dar îl putem orienta către orice situație, lucru sau persoană de care nu vrem să ne atingem. Putem simți dezgust și față de emoțiile altora, atunci când ne e teamă să nu le preluăm și noi. Ne poate dezgusta vulnerabilitatea cuiva, sensibilitatea sa, îndoiala, frica sau chiar îndrăgostirea. 

(nivelul de activare a organismului în cele 6 emoții primare: portocaliu-maxim; negru-neutru; albastru-inhibare)

Cu cât cele trei sisteme - lumea interioară, mediul exterior și comunicarea dintre ele - sunt mai armonios aliniate prin energia emoțională, cu atât sentimentul de a fi viu este mai puternic. Amorțeala sufletească sau plictisul apar când încercăm să inhibăm ceea ce simțim - indiferent că este vorba de plăcere sau durere. 

De ce avem, atunci, probleme cu emoțiile? De ce suntem învățați, de mici, să ni le reprimăm? De ce nu vrem să le simțim, de ce le ținem ascunse de ceilalți și de noi?

Pe unele le considerăm acceptabile și le alimentăm din plin, pe altele le discredităm și le înăbușim, le transformăm, le înlocuim cu altceva.

De ce le judecăm?

Confort, progres și panică. Noi ce alegem cel mai des?

Toți avem zona noastră de confort. 

Mai largă sau mai restrânsă, cu granițe rigide sau flexibile, este în același timp rezidență de vacanță și refugiu în vreme de exil. 

Asta nu înseamnă că zona de confort este, neapărat, și confortabilă. Teritoriul ei este delimitat de acele situații care nu ne sperie și nu ne solicită peste măsură pentru că le cunoaștem mult prea bine, ne-am obișnuit cu ele, ne-am desensibilizat la eventualele lor riscuri. 

Pe cât de familiare și confortabile sunt pentru noi, aceleași situații pot fi catastrofale pentru alții. 

O viață liniștită și retrasă, cu minimum de activități, este posibil să fie raiul confortului pentru un introvertit contemplativ, în timp ce pentru un energic împătimit de adrenalină să fie o tortură (mult prea) lentă. A-l pune pe cel care aleargă permanent dintr-o activitate în alta să stea o vreme cu el însuși și gândurile sale ar fi o dovadă de cruzime.

Poate că nu ne este la îndemână să credem că și anxietatea sau depresia pot fi o zonă de confort la fel de acceptabilă. Sunt oameni cărora le vine mai ușor să se îngrijoreze permanent, decât să își asume riscul de a nu-și imagina toate nenorocirile posibile. Există, din nefericire, oameni pentru care depresia este o plapumă cu spini - e dureroasă, dar îi apără de riscul de a se mobiliza pentru ceva și a fi apoi dezamăgiți.

Progresul presupune un oarecare ”deranj” inițial, o ieșire relativ riscantă din zona de confort. Dar de aici vin îmbogățirea experienței, sentimentul intens de a fi viu, încrederea în sine, varitetatea vieții.

A face pași prea mari, necântăriți și nu la timpul potrivit aduce riscul de a sări direct în zona unde stăpânește panica. Apar confuzia, disperarea, dorința de a da înapoi și, în cazuri foarte grave, chiar traumatizarea. Schimbarea nu se face organic, coerent, sau nu se face deloc. 

Paradoxal, ajunși în zona de panică nu vom face decât să restrângem și să întărim și mai mult granițele zonei de confort.

Situația cea mai tristă și mai păguboasă pentru dezvoltarea unei persoane este aceea în care, pe lângă niște limite prea dure ale confortului, zona de risc suportabil este extrem de îngustă sau chiar inexistentă. În cazul lor, imediat ce o schimbare este pe cale să apară în starea de lucruri familiară, se declanșează panica extremă. 

Tu cum stai cu deplasarea prin aceste teritorii?

Cuvinte care ne pun piedică

Deprinderea limbajului precede cunoașterea de sine. Învățăm să numim obiecte și evenimente fizice cu mult înainte să realizăm că și înăuntrul nostru există și se desfăsoară diverse activități. Întâi înțelegem lumea fizică: obiectele, gravitația, cauzele și efectele, desfășurarea liniară în timp, polaritățile (rece-cald, alb-negru, mare-mic, lumină-întuneric, etc). 

Atunci când, după mai mulți ani de existență, ne întoarcem atenția asupra noastră, limbajul e deja stăpân pe noi. Un instrument format în raport cu universul fizic vine acum să-ncerce să descrie complexitatea sufletului nostru. Și, bineînțeles, dă greș.

Fără să bănuim eroarea, aplicăm lumii interioare aceleași legi fizice și chiar gramaticale cu care ne-am deprins de mici. Considerăm că și înăuntrul nostru funcționează aceeași desfășurare în timp, aceleași polarități care se exclud. Dacă e noapte, nu poate fi și ziuă simultan. Dacă sunt mânios, nu pot să și iubesc în același timp. Dacă sunt slab, nu pot fi totodată și puternic. 

Ni se pare că sentimentele și gândurile sunt concrete ca obiectele și fenomenele externe, și că urmează aceeași cauzalitate liniară. Ca să ajung să văd întreaga panoramă, trebuie întâi să urc până în vârful muntelui. Ca să ajung să am o viață împlinită, trebuie întâi să-mi depășesc teama de judecata celorlalți. Dacă simt nevoia să mă răzbun pe cineva, trebuie neapărat s-o fac, altfel nu trece. Dacă gândesc că x mă desconsideră, atunci cu siguranță e adevărat. 

Felul în care ne formulăm verbal lumea interioară nu are nicio legătură cu ce se întâmplă, de fapt, acolo. Dar are o contribuție esențială la modul în care trăim. Noi singuri ne ridicăm obstacole, sau ne ușurăm povara, în funcție de ce cuvinte folosim pentru a ne descrie viața.

Cuvintele care ne pun piedică

Există un cuvânt care, prin forța lui de sugestie, ne deviază energia de la ce ne dorim să facem către frământări inutile sau regrete. Ne anulează voința, ne trage pe linie moartă. 

În momentul în care ni l-am formulat în minte, deja e prea târziu: acțiunile și scopurile noastre sunt în pericol de a fi sabotate. 

”Aș vrea să vorbesc cu el, dar mă tem de ce ar putea crede despre mine”, ”am nevoie de ajutor, dar nu vreau să deranjez”, ”îmi doresc să particip la concurs, dar sunt timid”, ”vreau să devin independent, dar nu știu dacă sunt în stare”. 

”Sunt fericit acum, dar mă gândesc că n-o să țină.”

Cuvântul ”dar” exprimă o opoziție, și despre opoziții noi știm cum sunt, din lumea fizică: fie impenetrabile, precum obiectele, fie exclusive, ca fenomenele naturii. Rezultă de aici că este imposibil să discut cu el și să îmi fie teamă în același timp, sau să particip la concurs, cu toate că-s timid. Relațiile rămân la un nivel superficial, bucuriile nu sunt depline, acțiunile sunt suspendate.

În interiorul nostru nu există ziduri de nepătruns și stări care se exclud irevocabil, însă ajungem să avem impresia asta prin contribuția unei singure silabe. 

Încercați, pentru o vreme, să renunțați la a-l mai folosi pe ”dar” și observați în ce fel vi se schimbă viața. S-ar putea să obtineți beneficii la care nici nu ați sperat. 

Gary Yontef îl enumera pe ”dar” printre ”cuvintele murdare” ale limbajului comun, alături de ”nu pot”, ”de ce”, ”deoarece/pentru că”, impersonalul ”se” (asa se face, se spune că..). Ce credeți despre restul cuvintelor murdare? În ce fel bănuiți că ne pun ele piedici în drumurile noastre? 

Supravietuind infidelitatii

La o simplă verificare a ce cred oamenii despre infidelitate cele mai multe raspunsuri sunt de genul “Nu a primit ce avea nevoie în relaţie si a căutat în altă parte”. Desigur, dacă partenerul/partenera nu mai este iubitor/iubitoare, atent/ă, tandru/ă, nu îşi mai doreşte să faceţi dragoste este de înţeles că veţi căuta satisfacerea tuturor acestor nevoi în altă parte, dar asta nu presupune automat “să înşelaţi”. Asumarea angajamentului initial presupune şi asumarea dez-angajamentului.

 

Există însă multe motive pentru infidelitate care pot avea  mai puțin de-a face cu atitudinea, aspectul sau comportamentul partenerului.

  

•   Petrece mai multe ore la birou decât acasă şi împărtăşeşte cu colegul/colega tot mai multe gânduri şi emoţii.
• Se pare că a primit totul (cariera de succes , abundenţă financiară, partener potrivit ) mult prea ușor și prea devreme pentru a dezvolta apreciere autentică.
• S-a căsătorit din motive de confort si siguranţă alături de un partener de încredere şi o dată ce s-a simţit în siguranţă şi-a îndreptat atenţia spre altcineva care corespunde celorlalte nevoi şi dorinţe.
• A fost presat/ă să intre într-o relație pe termen lung înainte de a fi într-adevăr pregătit/ă pentru un astfel de  angajament.
• Este dezamăgit/ă de propria persoană,  de carieră, de lipsa unor calități personale şi proiectează aceste nemulţumiri în exterior, pe partenerul/partenra lor.
• A experimentat un deces sau o pierdere peste care nu a putut trece.
•  Caută un remediu rapid, de  moment, sau o fugă de problemele cu care se confruntă.
• Nu a simţit niciodată dragoste  adevărată pentru  partenerul/a  lor și a rămas pentru diferite alte motive.
• Nu-şi mai respectă partenerul/a sau nevoile i s-au schimbat între timp, dar se teme să renunţe definitiv.
• A fost crescut/ă  într-o cultură sau familie care încurajează sau trece cu vederea infidelitatea.

Poate o să vă surprindă, dar la nivel global studiile spun că este principala cauză a divorţurilor, urmată de violenţa fizică, dependenţa de alcool sau de medicamente si asa-numita "nepotrivire de caracter" (unde pot fi incluse nenumărate probleme de cuplu).

La o primă întrebare: “Ce  ai face dacă ţi s-ar întâmpla ţie?” persoanele se arată îngrozite şi sunt ferm convinse că nu ar putea ierta. Totuşi situaţia este foarte complicată şi complexă, iar în realitate, reacţiile sunt  surprinzătoare chiar şi pentru propria noastra persoană.

Unele cupluri reuşesc să depăşească momentul (cu sprijinul psihologului de multe ori), pe de alta parte, după o perioada de "agonie" a relaţiei alte cupluri se despart.

Dacă ai înşelat  

1. Evaluează onest motivele infidelităţii. Te va ajuta să eviţi aceste tentaţii în viitor. 

2. Asumă-ţi. Nu te apăra, nu încerca să găseşti justificări şi scuze, dând vina pe partener (“Dacă m-ai fi înţeles mai bine!” etc.) Momentul examinării cauzelor împreună cu partenerul/partenera este mai târziu. La început, cel mai bine este să-ţi asumi întreaga vină. 

3. Cere-ţi scuze. Nu doar un simplu murmur de “sorry”. Fii conştient că partenerul/a este şocat/ă, rănit/ă, furios/furioasă, speriat/ă iar scuzele nu îl/o vor alina, însă absenţa lor vor face rău.

4. Cere-ţi scuze des. Nu, nu este o eroare de repetiţie. Partenerul va avea nevoie săptămâni sau luni să audă scuzele tale sincere. 

5. Răspunde sincer la întrebări. Partenerul/partenera ta vor avea multe întrebări să-ţi pună, fii dispus să răspunzi, cu excepţia detaliilor despre comportamentul din timpul actului sexual. Aceste detalii se pot imprima mult timp în mintea partenerului si nu sunt niciodată utile. 

6. Fii o carte deschisă. Nu ezita să arăti istoricul apelurilor telefonice, e-mail-uri, discuţiilor pe facebook. Nu te grăbi să le ştergi imediat pentru a-ţi proteja partenerul. De fapt doar vei întări temerea că ascunzi ceva.

7. Dacă nu ai facut-o deja, rupe contactul cu această a treia persoană (poate chiar în faţa partenerului/partenerei tale).

8. Acceptă faptul că trăieşti sentimente de pierdere prin încheierea acestei aventuri sau relaţiei în paralel. Este un lucru normal, sunt şi acestea sentimentele tale. Asta însă nu reprezintă un indiciu negativ vis-à-vis de sentimentele pentru partenerul/partenera ta.  Recunoaste-le în faţa unui consilier marital şi mergi mai departe.

9. Acordă timp pentru refacerea relaţiei. Specialiştii compară experienţa partenerului înşelat cu tulburarea de stres post-traumatic: gânduri dureroase, anxietate crescută, panică, confuzie, etc. Are nevoie de timp şi suport să proceseze informaţia şi să treacă peste toată durerea cauzată.

10. Pregăteşte-te să fii insultat/ă – des. Încearcă să înţelegi furia şi să răspunzi nonviolent, mai ales că în spatelor cuvintelor este de fapt multă suferinţă trăită de partener. Dacă nu funcţionează îi poţi spune „Vreau să ne fie bine, să trecem peste, nu vreau să ne luptăm. Cuvintele tale mă rănesc.” Partenerul se poate se simti uşurat că s-a descărcat dar abuzul verbal nu este de folos nicunuia dintre voi, aşa că nu lăsa să escaladeze conflictul.

Pentru amândoi

11. Păstraţi intimitatea. Este o problemă privată şi chiar dacă este tentant să ceri suport la prieteni sau familie pentru jumătatea ta de poveste, nu o face. Ultimul lucru de care ai nevoie este să-ţi ia partea şi să-l condamne pe celălalt. Este nevoie de suport pentru amândoi ca relaţia să poată fi refăcută.  

12. Aveţi răbdare. Nu există un moment magic când brusc totul va fi iertat, toate rănile vindicate, toată furia disipată. Trec ani până când poţi simţi că ai luat decizia bună, că s-a refacut cu adevărat casnicia.

13. Găsiţi motive să rămâneţi în relaţie. Dacă aţi luat decizia să reconstruiţi relaţia, deşi vor fi momente grele şi multe motive să renunţaţi, reamintiţi-vă decizia asumată.

14. Alegeţi să iubiţi din nou.

Dacă ai fost înşelat/ă

1. Rezistă tentaţiei să pleci imediat. Primul impuls după ce afli că ai fost înşelat/ă este să fugi. Dacă partenerul/partenera regretă cu adevarat şi încă îţi mai doreşti să-ţi repari relaţia va trebui să încercaţi să lucrati împreună.

2. Evaluează cu onestitate. Nu ajută cu adevărat doar să-ţi învinovăţeşti partenerul/partenera şi să urăşti pe cel/cea cu care te-a înşelat. Dacă existau probleme înainte de infidelitate acum pot fi cu uşurinţă identificate. Nu înseamnă că eşti responsabil/ă pentru decizia partenerului, ci că este cu adevărat nevoie de o evaluare obiectivă a întregii căsnicii, incluzând propriul comportament.

3. Procesează furia, neîncrederea, frica, ruşinea. Toate sunt emoţii normale în această situaţie. Te poţi simţi neîncrezător/neîncrezătoare  înclusiv referitor la cele mai simple decizii (unde să te duci, ce să mănînci, cu ce să te îmbraci). Te întrebi dacă nu cumva toată relaţia a fost o minciună. Vestea bună este că cel mai probabil nu a fost vorba de o astfel de relaţie. Recunoaşte-ţi nevoia de spaţiu şi timp pentru ca încrederea să poată fi recăpătată. Dacă simţi nevoia, poţi apela şi la un specialist. Toate aceste ganduri şi emoţii se cer a fi exprimate si acceptate.

4. Nu transforma faza de pedeapsă într-o sentinţă pe viată pentru partenerul/partenera ta. Nimeni nu poate accepta o viaţă în care este zilnic blamat/ă, chiar dacă îşi recunoaşte întreaga vinovăţie.

5. Alege să iubeşti din nou. Dacă te trezeşti într-o zi şi constaţi că ai acceptat incidentul, că ai iertat şi că eşti bucuros/bucuroasa că ai rămas cu partenerul/partenera ta, ai supravieţuit infidelităţii iar relaţia voastră este iarăşi sănătoasă.

(preluare după wikihow.com)