Reflecții de vacanță. Ce se întâmplă când totul ajunge să nu mai fie de ajuns?

Trăim în locuri și vremuri care ne permit existențe complexe. Activități dintre cele mai felurite, planuri dintre cele mai cuprinzătoare, relații de tot felul. Ori ne închidem în confortul casei și căutăm pe net experiențe echivalente. Posibilitățile sunt nelimitate.

De câte ori realizăm, însă, că tot ceea ce trăim se reflectă într-un loc aproape imperceptibil din noi înșine? Tot ce facem la muncă, acasă, la întâlnirile cu prietenii, în public sau în cea mai secretă intimitate facem, de fapt, și undeva înăuntrul nostru. Abia acolo experiența prinde sens și viață. Și, invers, ce se întâmplă înăuntru se suprapune peste tot ce e afară, împrumutându-i lumii culorile și înțelesul. 

Când cele două lumi – cea din afară și cea din interior – nu se ating suficient cât să facă un schimb alchimic de ”substanțe”, conștiința se îngustează și sentimentul de a fi viu se diluează. Ce e înăuntru se ofilește precum o plantă la întuneric, ce e în exterior devine tern și fragmentat. Ne plictisim. Ne pierdem simțurile. Rămânem izolați de propria existență. 

Și atunci începe căutarea.

Mai vizibili sunt cei care caută în afară - o substanță psihotropă, o pasiune nouă, o experiență diferită, o relație improbabilă, o aventură și mai periculoasă decât anterioara. Pentru o vreme, viața este din nou simțită intens. Curând, însă, efectul substanței piere și gustul noului devine fad, și iarăși apare plictiseala. Traseul lor este cel al roții mari din parcul de distracții: când foarte sus, când foarte jos, alternativ, fără oprire. 

Cei care caută înăuntru se studiază, se analizează, își pun întrebări, își dau răspunsuri. Din când în când, în urma unei revelații, ceva tresare în ei și, pentru un timp, speranța la viață se animă cu un nou elan. Consideră că s-au înțeles suficient, și nu-și explică de ce nu progresează în vreun fel. Mișcarea lor este aceea a caruselului - în jurul unei axe verticale. Tot întelegându-se, dar fără nicio diferență de nivel. 

Și dacă nu doar în afară, și dacă nu doar înăuntru, atunci unde să mai căutăm? Unde mai putem ”umbla” pentru a regăsi experiența vibrantă și constantă a faptului de a fi viu?

Un răspuns posibil se regăsește printre rânduri. L-ai remarcat deja?

Sensul vietii

Una din cele mai frumoase prezentari despre sensul vietii, de Andrei Plesu.

 1. O viaţă în cuprinsul căreia întrebarea cu privire la sensul vieţii nu survine niciodată e o viaţă fără sens autonom. Viaţa tinde să aibă sens, deîndată ce îţi pui problema sensului ei. Sau: a reflecta asupra sensului vieţii poate fi, în sine, un sens de viaţă.

2. Întrebarea cu privire la sensul vieţii nu trebuie să se substituie faptului de a trăi. Ea trebuie să însoţească existenţa, nu să o suspende. Cu alte cuvinte, întrebarea cu privire la sensul vieţii nu trebuie să devină singurul conţinut de viaţă al celui care şi-o pune. Fără întrebarea cu privire la sensul vieţii, viaţa devine un fapt statistic. Dacă însă întrebarea devine inflaţionară, viaţa devine o subspecie a stuporii.

3. Dacă, prin absurd, un geniu, un sfînt sau un zeu ar face o afirmaţie generală cu privire la sensul vieţii (o propoziţie asertotică, univocă, de tipul „Sensul vieţii este X“), ceea ce ar urma ar fi moartea termică a sufletelor. S-ar ajunge la reţetar şi directivă. Nu ne-ar rămîne decît execuţia mecanică, stahanovismul etic, înregimentarea. Toţi am porni în turmă către un sens comun, fără mister şi fără chip. Nu există sens de viaţă colectiv.

4. Nimeni nu se poate pronunţa pertinent asupra sensului vieţii altuia. Căutarea şi împlinirea unui sens de viaţă e o întreprindere strict personală. Fiecare viaţă are sensul ei particular, datele ei irepetabile, orizontul ei unic de realizare.

5. Nu poţi primi un sens de viaţă din afara ta. Nimeni nu poate da altuia un sens de viaţă şi nu se poate impune ca sens de viaţă al altuia. În general, sensul unei vieţi nu e ceva care „se dă“ sau pe care ţi-l dai (Noica: „Spui că viaţa n-are sens? Cu atît mai bine: dă-i tu unul!“). A-ţi „da“ un sens înseamnă a evacua episodul esenţial al constituirii sensului: căutarea. Sensul trebuie găsit, nu confecţionat, propus experimental, definit pedagogic.

6. Confuzia curentă care afectează dezbaterea despre sensul vieţii este confuzia dintre „sens“ şi „program“. Majoritatea oamenilor înclină să creadă că un onorabil program de viaţă (întemeierea unei familii, realizarea profesională, datoria faţă de comunitate etc.) are substanţa necesară pentru a se constitui în sens de viaţă. În realitate, e vorba de simple „obiective“, rezonabile, a căror împlinire lasă nerezolvată problema sensului, dacă nu cumva o amplifică în mod dramatic. Întrebarea cu privire la sensul vieţii apare, în toată spectrala ei nuditate, deîndată ce (şi tocmai pentru că) ţi-ai îndeplinit toate obiectivele.

7. Întrebarea cu privire la sensul vieţii nu are decît de cîştigat de pe urma întîrzierii răspunsului. E preferabil să trăieşti îndelung, sub febrilitatea întrebării, decît sub geometria plată a unui răspuns pripit. Cînd răspunsul apare prompt în imediata vecinătate a întrebării, înţelepciunea se retrage, ironic, îndărătul unei ideologii.

(articol preluat din revista "Dilema veche", Anul VI, nr.264 - 06 martie 2009)